Vârsta fără doar și poate îl schimbă pe om. Schimbările ireversibile deseori îl lipsesc de nevoință, lumina rațiunii, simțul umorului și îl conduc pe omul înaintat în vârstă către o stăruitoare iubire de sine și concentrare doar asupra sa. Nevrednicia, neputința sunt aproape neobservate, însă ele se manifestă tot mai clar și în decursul vremii se adâncesc. Mișcările insesizabile, faptele, judecățile nelalocul lor – oare toate acestea pot să nu ne deranjeze?
Se poate. Nimic mai mult. Ele pot fi privite cu milă creștină. Totul atârnă de simțămintele trăite în relațiile cu aproapele nostru. Întru totul realist trebuie să ne deprindem să hrănim întru noi simțăminte către oamenii în vârstă, asemănătoare cu acelea pe care le încercăm către copii. Să nu pedepsim și să nu ne supărăm pe copilul care ne-a lovit și să nu credem când acesta spune Nu te iubesc! Toți avem nevoie să ne simțim iubiți. Însă două categorii de oameni – copiii și oamenii în vârstă – au nevoie însutit mai mult de aceasta. Cea mai înaltă doză de iubire îi hrănește, îi lecuiește, le dă puteri să se bucure de viață… desigur mai ușor este să-i iubim pe copii. Iar, în legătură cu oamenii în vârstă, acest sentiment poate să fie doar unul matur și însuflețitor: dragostea, stima, recunoștința, iertarea și datoria. Însă în niciun caz doar datoria fără premisa dragostei. Într-o asemenea situație, cel în vârstă va protesta exact cum protestează copiii crescuți de părinții lor, care le asigură totul în chip minunat, însă le acordă mai puțină atenție și căldură. Ani îndelungați ne-au trebuit să ne îndreptăm cu osebire întru sentimente calde către mamele și tații noștri care au îmbătrânit. Pe de altă parte, am fost mereu dornici de atenție din partea lor. Dar vine vremea să recunoaștem: este timpul să dăruim mai mult decât am luat. Însă orice sentiment al dragostei este nematerial. Trebuie să-l materializăm prin atingeri, săruturi, ca semn al luării noastre aminte; mici, însă pretențioase, în concretețea lor, daruri omenești. Nu este greu să constatăm cu exactitate așezarea omului în vârstă. Însă cu siguranță, nimic nu poate fi înlocuit de cuvintele calde, care sunt mai lucrătoare chiar decât cele mai puternice medicamente și decât cele mai prețioase și scumpe daruri. Dragostea omenească este repede trecătoare, fără de nădejde, egoistă și înșelătoare. Ea se naște din însușirile cele plăcute ale celui iubit și se stinge de îndată ce aceste însușiri ne murdăresc. Dragostea pe care Dumnezeu o dăruiește celor care se roagă Lui și cu care El Însuși ne iubește nu este însă în acest chip. Ea se întemeiază pe cele lăuntrice, pe bucuria și fericirea celui iubit. Ea toate le rabdă, toate le îndură, toate le iartă, toate le nădăjduiește și toate le crede. Ea este veșnică și dăruiește viață duhovnicească celui care o primește. Cereți o astfel de dragoste de la Dumnezeu, cereți neîncetat cu tărie, cu lacrimi și El o va dărui vouă pe ea, ca să o împărtășiți cu aproapele.
Față de oamenii în vârstă trebuie să ne raportăm cu respect. Din păcate, nu toți îi respectăm. Poate că atunci când am fost copii am auzit mereu Taci! Vezi să nu te împiedici! Nu înțelegi nimic! Nu mai bate din picior! Nu ți-am făgăduit nimic! Dacă nu ai fi fost tu, aș fi putut să fac cutare și cutare lucru… Trec anii și a venit timpul ca părinții noștri care au îmbătrânit să audă aceleași lucruri, numai că spuse într-un alt mod… Nu întâmplător vorbim de relațiile dintre generații. Dacă cineva a fost înjosit adeseori în copilăria și în tinerețea lui, există o mare probabilitate ca urmare a acestui fapt să se raporteze în același mod la părinții săi în vârstă. Dacă s-a întâmplat ca să observe copilul că tatăl ori mama s-a purtat fără de respect cu bunica ori bunicul, se poate cu siguranță să se aștepte la aceleași relații nesănătoase între generații și pe viitor.
În ceea ce privește grija (atenția), copiii sunt datori să se îngrijească de părinții lor în vârstă. Aceasta este o cerință a poruncilor lui Dumnezeu. Pentru că ei ne-au dat viață, ne-au crescut, ne-au hrănit și ne-au îmbrăcat, și-au jertfit sănătatea și au făcut foarte multe sacrificii pentru noi, și noi la bătrânețile lor trebuie să avem grijă de ei. Se cuvine dar să cugetăm foarte serios asupra întrebărilor De ce am o astfel de mamă și un astfel de tată? Ce dorește Dumnezeu să-mi spună prin aceasta? Ce vrea să mă învețe prin una ca aceasta? Cum să procedez cu aproapele meu dacă el se raportează la mine așa cum nu-mi doresc? Este necesar să cugetăm la răspunsurile acestor întrebări. Și este cu putință ca aceste răspunsuri să nu ne arate acele părți ale sufletului care cer o atenție sporită. Întotdeauna stăruim să nu vedem răul întru noi înșine și oare nu ar trebui să adăugăm acest principiu și în relațiile cu oamenii în vârstă? Totul este bun, dar cu măsură. Este foarte important să susținem scopurile cele bune ale oamenilor de vârsta a treia, să încuviințăm activitatea lor fizică, interesele lor către felurite ocupații, fără să luăm aminte cu tot dinadinsul la acestea. Pentru oamenii în vârstă chiar și spălatul poate să fie o mare nevoință, fără să vorbim de pregătirea mâncării. Oamenii în vârstă să nu socotească ca fiind în neputința lor lucruri precum reparațiile ori curățarea cartofilor, iar aproapele să se străduiască să împlinească toate aceste îndatoriri. Bine ar fi pentru oamenii în vârstă să se afle îndatoriri familiale după puterea lor, cum ar fi grija pentru nepoți, să ajute la pregătirea hranei nepoților, să cumpere un ziar sau o carte. Cel mai bine pentru toți membrii familiei să-i acorde bunicului atenție, cum ar fi faptul că bunica sau bunicul a făcut un lucru mai bine decât noi toți. Nu să spună pur și simplu că bunicul nu este bun de nimic. Asemenea ocupații îl ajută pe omul bătrân să nu iasă în afara vieții sociale, să-și antreneze memoria și atenția și chiar să facă permanent mișcare. Și desigur, ce este mai important, faptul că trebuie să le oferim posibilitatea de a veni la biserică, de a participa la Sfânta Liturghie, de a primi Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie.
Pr. Dr. Florin Ionică
Sursa: http://ziarullumina.ro
