Preot Visarion Alexa
În ziua de azi, auzim frecvent vorbindu-se despre cursuri de dezvoltare personală, despre fel de fel de metode de a dobândi fericirea, liniștea, pacea, autocontrolul.
Pentru creștini însă, desăvârșirea este o Persoană.
Nu înseamnă deprinderi sau idei fără finalitate, idei care aduc doar o emancipare socială.
Pentru noi, pentru creștini, desăvârșirea este echivalentul întâlnirii și unirii cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
De aceea, pentru a ne desăvârși, noi nu facem ședințe de psihoterapie, cursuri de dezvoltare personală, de aceea nu vindem oamenilor idei cum că desăvârșirea înseamnă să te autodepășești. Fiecare om are șansa acestei întâlniri.
Nu contează cât de performant ești în autocontrol, nu contează cât de stăpân pe tine ești, nu contează ce deprinderi ai reușit să ai, ci contează un singur lucru: “Crezi tu în această Persoană? Crezi tu că El este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, venit pe pământ să mântuiască lumea, arătându-ne Calea? Crezi tu că la capătul vieții tale El te va aștepta și te va purta în Împărăția lui Dumnezeu?”
În lumea creștină a secolului VI, s-a pus întrebarea despre vrednicia și nevrednicia creștinilor.
În timpul Împăratului Iustinian cel Mare, s-a ridicat o problemă foarte dură. Împăratul a condiționat ocuparea funcțiilor în stat de apartenența la creștinism spunând: “Cine nu este creștin, nu poate deveni funcționar de stat.” A urmat o avalanșă de botezuri, prin care funcționarii și-au putut păstra funcțiile. La fiecare Liturghie însă, imperatorul, din jilțul imperial, urmărea să vadă dacă funcționarii se împărtășesc. Bineînțeles că, funcționarii, pentru a-și păstra demnitatea și funcția, se împărtășeau cu Trupul și Sângele Lui, fără să creadă. Așa cum, de altfel, se și botezaseră…formal. Atunci a intrat în rânduiala bisericească acest concept de vrednicie/nevrednicie.
Cel care se împărtășeste cu nevrednicie este cel care se împărtășește fără să creadă că într-o gură de vin și un bob de pâine stă întreg Universul, întregul Trup al lui Dumnezeu.
Noi am transformat însă acest concept într-unul moralizator, crezând, afirmând, că ești vrednic să te împărtășești atunci când ești sfânt, când nu mai ai păcate. Ceea ce este absurd!
Ați ascultat de curând Canonul Sfântului Andrei Criteanul și ați auzit că toată istoria umanității s-a rostuit prin oameni profund păcătoși care s-au pocăit și s-au îndreptat. Unii dintr-o dată, alții după o luptă îndelungată.
Toți acești oameni au devenit vrednici, pentru că L-au recunoscut pe Mântuitorul ca fiind Mesia, Fiul Lui Dumnezeu.
Mulți au fost luați în râs, umiliți, executați, îndepărtați și, cu toate acestea, ei au crezut până în ultima clipă că Iisus este Mântuitorul.
Nu s-au lepădat. Atunci când se întâlnea cu un bolnav, Iisus nu-l întreba dacă este virtuos sau nevirtuos, ci îl întreba un lucru profund: “Crezi tu că pot face lucrul acesta? Crezi tu că te pot vindeca?”
“Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Concepția aceasta de vrednicie/nevrednicie a devenit foarte păguboasă pentru noi, pentru că am moralizat-o, cum spuneam.
Avem pretenția de la cei din jur să fie persoane morale, fără să înțelegem că, dacă le vorbești oamenilor despre mare, își vor construi singuri corabia. Nu e nevoie, nu e util să le-o construiești tu.
Decât să le faci morală, înfricoșându-i, umilindu-i și îndepărtându-i, mai bine vorbește-le despre Împărăția lui Dumnezeu și despre Iubirea Lui pentru noi.
Și astfel, vor deveni ei morali, fiecare după putința și după viteza sa.
Noi, creștinii, ne împărtășim nu pentru că suntem virtuoși, nu pentru că suntem sfinți, ci pentru că noi credem că acolo, în Sfânta Împărtășanie, este Trupul și Sângele Lui care s-a vărsat pentru noi și pentru viața lumii.
Sfânta Împărtășanie se transformă din premiu pentru virtuoși, în medicament pentru cei păcătoși, bolnavi sufletește, care se pocăiesc în fiecare zi a vieții lor.
Spre apusul soarelui, înainte de a pune capul pe pernă, creștinul care se pocăiește își face sieși morală, nu altora. Seara, când pune capul pe pernă, va vedea că toată ziua a petrecut-o fără de Dumnezeu și s-a purtat ca toți cei fără de minte care au făcut rău.
Dacă vreți să gândiți Sfânta Împărtășanie în spiritul vredniciei și al nevredniciei, aveți grijă să nu cădeți în acte moralizatoare față de ceilalți.
Doar Iisus este fără de păcat, rețineți.
Noi, toți ceilalți, păcătuim, iar un om duhovnicesc, după ce a păcătuit, se pocăiește, după cuvântul Domnului care spune: “De câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui.”
Această ridicare înseamnă profundă părere de rău că din nou am săvârșit un păcat și am trăit fără de Dumnezeu.
Și așa, până la sfârșitul vieții, din cădere în cădere, și din ridicare în ridicare, până când Domnul se va milostivi să ne învrednicească de cereasca Sa Împărăție.
Domnul să vă binecuvânteze și să vă readucă pocăința, care nu-i o stare de plâns de milă și de falsă învinovățire, ci e o durere fină care se așază peste inima ta și cu care trăiești în fiece clipă, simțind despărțirea de Dumnezeu.
Roagă-L pe Domnu’ să umple prăpastia dintre tine și El, prăpastie ce o poți trece cu două cuvinte rostite neîncetat: “Iisuse, miluiește-mă!”
