Piedicile la rugăciune și înfrângerea lor

         A se ruga cineva și a se afierosi lucrării rugăciunii presupune nevoință, o nevoință ostenitoare. Așa cum spune Starețul Sofronie „uneori rugăciunea curge înlăuntrul nostru ca un râu puternic, iar alteori inima noastră rămâne uscată”. Creștinul care se nevoiește în exercițiul rugăciunii are de înfruntat o mulțime de piedici, care se ridică înaintea lui, din pricina războiului nevăzut al diavolului, dar și din pricina păcătoșeniei sale.

Aceste piedici le vom punea enumera astfel:

  1. Lenevia firească. Este vorba despre oboseală și de efortul vieții noastre de zi cu zi. Omul fiind zdrobit de lupta zilnică pentru existență, este neputincios să-și afierosească timp pentru a se aduna și a se ruga, pentru că, își spune sieși, oboseala nu-i îngăduie să-și adune mintea în „trezoreria” sa. Cuviosul Palamon, starețul Cuviosului Pahomie, când vedea că tânărul său ascultător moțăia în timpul nopții când se rugau, îl lua și urcau pe colina de nisip din vecinătate. Aveau fiecare câte un sac în spate și cărau nisip dintr-o parte în alta. Îl obișnuia astfel să se împotrivească somnului și să devină mai râvnitor la rugăciune.
  2. Neputința ținerii în frâu a minții în timpul rugăciunii. În timpul rugăciunii mintea se răspândește la grijile vieții, la cele întâmplate în timpul zilei sau călătorește în viitor, plănuind tot felul de lucruri. Astfel, vremea rugăciunii este repetarea tipiconală a unor citiri fără noimă și valoare. Iar consecința în acest caz este faptul că sfârșitul rugăciunii este însoțit de sentimente de goliciune.
  3. Rugăciunea ca o obișnuință tipiconală. Mulți se roagă numai ca să se roage, ca „să iasă din rând”, fără să conștientizeze, fără atenție, fără să-și dea seama de ce și cum se roagă.
  4. Rugăciunea egoistă care se rezumă la „eu”. Mulți obișnuiesc să se roage în chip cu totul individualist, cerând de la Dumnezeu să-i păzească de orice rău, subînțelegând ca răul să-i afle pe ceilalți. Alții iarăși cer de la Dumnezeu bani, averi, reușită profesională, având impresia că Dumnezeu nu cunoaște ce este bine pentru sufletul nostru sau consideră rugăciunea ca o relație de schimb. „Eu, Dumnezeul meu, îți dau timpul meu, iar Tu să-mi dai toate bunătățile pe care Ți le cer, pentru că eu sunt ucenicul Tău. Și dacă mi le vei da, voi continua să mă închin Ție, iar dacă nu – ia aminte, Dumnezeul meu! – se poate să nu-Ți mai dau nici o importanță”. Să ne aducem aminte de rugăciunile Sfinților noștri, care nu se luau în considerare pe ei înșiși, ci se rugau pentru toată lumea.
  5. Considerarea rugăciunii ca pe o obligație. În nici un caz nu trebuie să considerăm rugăciunea ca pe o obligație, ci, dimpotrivă, ea este un dar al lui Dumnezeu pentru om și, prin urmare, este dreptul omului. Dacă cineva vrea, poate dobândi acest drept, iar dacă nu-l dorește, pentru ce să ne rugăm având o concepție strâmbă despre rugăciune? Desigur, nu ar trebui ca omul să fie împiedicat să se roage așa cum crede el. Cazul de mai sus se referă la toți cei care în mod conștient consideră rugăciunea ca pe o obligație.
  6. Rugăciunea cu trufie și mândrie. Acesta este un mod fariseic de a se ruga cu glas tare și cu cuvinte de laudă, pentru a ne impresiona și pe noi înșine, dar și pe ceilalți care ne aud și ne văd. Oare, Dumnezeu vrea o astfel de rugăciune?
  7. Gândurile necurate în timpul rugăciunii. Aici este vorba despre mecanisme și meșteșugiri pur diavolești. În vremea rugăciunii prin mintea noastră trec gânduri de hulă, gânduri necurate despre noi înșine, despre semenul nostru, despre Sfinți, despre Maica Domnului și chiar despre Dumnezeu. Este războiul nevăzut. Aici este nevoie de luare-aminte. De îndată ce gândul necurat este perceput de conștiința noastră, în acest moment trebuie să nu i se dea teren să se dezvolte. Iar aceasta se face prin adunarea minții în rugăciune, prin chemarea Numelui lui Iisus. Aici se va da lupta. Desigur, pentru toate acestea părinții noștri duhovnicești pot stabili nevoința fiecărui fiu duhovnicesc în parte. „Cel care își are mintea adunată când se roagă și ia aminte la cele pe care le spune, îi îndepărtează pe demoni cu flacăra rugăciunii. Iar cel care se răspândește, care își împrăștie mintea la cugetări nefolositoare, este batjocorit de ei”, spune Sfântul Efrem Sirul.

Toate piedicile de mai sus pot fi evitate numai cu un cuvânt: SMERENIA. Aceasta este cheia rugăciunii. Starețul Sofronie de la Essex spune clar: „De multe ori rugăciune înseamnă să-I mărturisim lui Dumnezeu starea noastră nenorocită: neputința, frica, acedia, îndoiala, descurajarea, cu un cuvânt, tot ceea ce se leagă cu existența noastră. Să le mărturisim pe toate, fără să căutăm expresii elegante, nici chiar o ordine logică…”.

Epilog: Rugăciunea în provocările lumii contemporane.

Lumea noastră contemporană are nevoie de rugăciune mai mult decât orice altceva. Nu este nevoie de conferințele conducătorilor pentru a se rezolva problemele lumii. Nu este nevoie de organizații internaționale pentru consolida pacea. Nu este nevoie nici chiar de guverne pentru a se rezolva problemele naționale. Ceea ce trebuie, mai mult decât orice, este rugăciunea către Dumnezeu și pe toate celelalte Domnul le va iconomisi spre folosul sufletului omenesc, a creației Sale pe care atât de mult o iubește.

Și cu cât ne deznădăjduim de provocările vremurilor, cu cât foamea seceră lumea a treia, cu cât mor semenii noștri de boli, cu cât oamenii nevinovați sunt omorâți de atacuri teroriste, cu cât se generează noi conflicte de război, un adevăr nu trebuie să-l uităm: Dumnezeu poate rezolva toate problemele, numai să-L rugăm din adâncul inimii noastre fără nici o urmă de interes personal.

În anii de mai înainte, când țăranii înfruntau probleme din pricina secetei, cădeau în genunchi și până să-și sfârșească rugăciunea, cerurile se deschideau. Dumnezeu asculta imediat rugăciunea lor. Astăzi însă oamenii „civilizați” ai acestei lumi nu-și ridică privirile spre Cer ca să ceară cu sinceritate ajutor. Dimpotrivă, cad în cursă și cred că ei singuri pot rezolva problemele. Și care este rezultatul? Războaiele continuă, nedreptatea se extinde, nefericirea stăpânește, aroganța biruiește și lumea noastră trăiește o zăpăceală lipsită de logică, oricâte hotărâri s-ar lua de către cei puternici.

Pentru aceasta trebuie să ne îndeletnicim cu rugăciunea neîncetată a inimii, și astfel toată viața noastră se va schimba numai pentru un singur lucru. Dumnezeu văzând nevoința noastră, ne va îmbrățișa și Preasfântul Duh ne va însoți. Și în lume putem deveni vase ale Harului, personalități sfințite care, prin pilda noastră, vom da mărturia ortopraxiei creștine. Și toate acestea se săvârșesc cu puterea rugăciunii.

Un Bătrân spunea: „De acestea patru are nevoie mai mult sufletul omului: să se teamă de Judecata lui Dumnezeu, să urască păcatul, să iubească virtutea și să se roage neîncetat”. De altfel, creștinul care își aduce aminte să vorbească cu Dumnezeu numai când vine ceasul rânduit pentru rugăciune, nu a învățat încă să se roage.

Previous Post

Convertiri în masă la Ortodoxie: doi episcopi protestanți, toți preoții și enoriașii lor au fost botezați

Next Post

Fluturi duhovnicești

Related Posts
Total
0
Share