CÂTEVA FORME SUBTILE DE ÎNȘELARE ȘI DE PERVERTIRE
A CREDINȚEI ȘI A VIEȚII ÎN HRISTOS
Pietismul
“(…) Noțiunea de pietism cuprinde mai multe semnificații decât pare a avea la prima vedere. Mai departe ne vom referi doar la felul cum am perceput noi această ispită, fiind în contact direct cu tineri de la diferite facultăti. La început am respins doar sentimentalismul ieftin – echivalat de obicei cu pietismul – prin care se promova tabloul religios în locul icoanei și corala în locul muzicii psaltice. Apoi din lucrarea practică misionară am observat că pietismul se mai caracterizează prin cel puțin una din următoarele trei însusiri: individualism, incapacitatea de a sesiza esentialul și risipirea într-un sentimentalism nerealist, ignorant, superstițios și dulceag.
Putem spune că suntem pietiști și atunci când observăm în viața noastră religioasă alte simptome, precum: încăpățânare orgolioasă, ifose de trăire <autentică>, mimarea comuniunii, duhul contrazicerii, obsesia amănuntelor, confuzia valorilor și a planurilor (în sensul de neîncadrare corectă a unei probleme), artificialitate spirituală datorată și abuzului de termeni sau sfaturi duhovnicesti, bănuială cronică, formalism al gesturilor bisericești, zăpăceală și lipsă de coerență, nesinceritate bine camuflată, instabilitate duhovnicească (ce ne face usor manipulabili tocmai de către cei care nu trăiesc în duh ortodox), activism misionar – sau dimpotrivă pasivitate – fără discernământ, superficialitate, stilul contradictoriu și sucit, dulcegării și superstiții de orice nuanță, ignoranță suficientă sieși unită cu părerea de sine, neînțelegere a felului cum trebuie împletită dragostea cu fermitatea și neputință de a vedea o problemă în ansamblul ei. De obicei pietiștii rămân cu o idee fixă, pe care nu o pot schimba ani de-a rândul.
Ne-am oprit cu stăruință asupra unora dintre trăsăturile pietismului din cauza nocivitătii pe care acesta o are asupra vietii creștine de astăzi, nu numai în cadrul unor organizații misionare. Gândirea pietistă poate fi și un revers la dimensiunea ideologică și impersonală a societății moderne, fiind boala sufletească a omului ce-și doreste să aibă o viață religioasă, dar căruia nu-i este încă clar ce înseamnă acest lucru. Dintr-o perspectivă realistă, putem spune că majoritatea persoanelor care descoperă Biserica și doresc să se apropie de ea trec, în devenirea lor spirituală, printr-o etapă caracterizată de pietism; el poate îmbrăca diverse forme, de la cele ușor sesizabile, până la cele profund patologice, de tip sectar.
(…)
Zelotismul
Referitor la problema zelotismului este necesar să rememorăm puțin momentul în care s-a decis răstignirea Mântuitorului. Ponțiu Pilat a pus în fața mulțimii iudeilor următoarea alternativă: să elibereze pe Domnul Iisus Hristos sau pe Baraba, cel ce fusese închis împreună cu o seamă de răzvrătiți <care în răscoală săvârșiseră ucidere> (Marcu 15, 7). Evreii dezlăntuiți au preferat să fie liber zelotul Baraba – cel care, în asteptarea lui Mesia, apăra Legea veche cu arma în mână – în locul Celui care era chiar <împlinirea legii> (Romani 13, 10). Orbirea zelotistă i-a împins atunci pe iudei atât de departe, încât au strigat cu acele înfricosătoare cuvinte: ”Sângele Lui asupra noastră si asupra copiilor noștri!”.
De ce am dat acest exemplu? Întrucât există o categorie de creștini care merg pe această linie zelotistă a unui puritanism militant, însă, neavând dreaptă socoteală, pun înaintea dragostei sabia legii și a dreptătii, făcând astfel ca râvna lor pentru credintă să fie confiscată de diavol, care o îndreaptă în cele din urmă împotriva Domnului Iisus Hristos. Tot la fel s-a întâmplat în cazul lui Baraba și a altor conaționali de ai săi, care – mergând după litera legii, iar nu după duhul dragostei – nu L-au recunoscut pe Mesia, pe care Îl asteptau cu înfrigurare de atâta timp.
Zelotiștii sunt activi și bine intenționați. Ei vor să apere creștinismul, însă, din cauza stilului lor exaltat, răzvrătit, încrâncenat, repezit și încremenit în clișee, mai rău încurcă lucrurile. Prin acțiunile lor nechibzuite trezesc reacții adverse foarte categorice și astfel ajung să facă deservicii Bisericii pe care vor să o slujească.
Aceștia promovează în general o atitudine care favorizează concentrarea pe exterioritate în detrimentul interioritătii, o asemenea stare fiind vizibilă în dorința lor de a face în primul rând schimbări pozitive în jur, iar nu în propriul suflet. Credincioșii cu o gândire zelotistă sunt oricând gata să țină lecții celor cu care se întâlnesc, fiindcă ei oricum ”se pricep” să abordeze aproape orice temă.
Zelotiștii observă foarte ușor unde greșesc ceilalti, dar mai greu unde greșesc ei. De asemenea, ei nu conștientizează faptul că exagerarea și orice fel de teribilism sunt o formă de a (te) minți (de altfel, aceștia sunt fermi convinși că toate verdictele pe care le dau în aproape orice problemă sunt ”foarte sigure”, ”definitive” și ”în deplină cunoștință”). Deși pot să susțină cu îndârjire unele adevăruri teologice, istorice sau de altă natură, nefiind însă atenți la dimensiunea duhovnicească a vietii, ajung totuși să producă dezbinare sau certuri.
Zelotiștii, de obicei, nu înțeleg și mai ales nu simt în profunzime faptul că pe un creștin trebuie să-l intereseze în primul rând dreptatea prin iubirea și voia lui Dumnezeu, iar nu dreptatea după mintea omenească sau reforma socială ori bisericească. În unele cazuri, acestia nu analizează cu atenție dacă jertfa pe care sunt dispuși să o facă pentru binele obștesc este cu adevărat întemeiată pe ascultarea de Dumnezeu, dacă este cu adevărat plăcută lui Dumnezeu.
Zelotismul este o reacție superficială (dar care poate prinde ușor la tineri), apărută în urma constatării creșterii vizibile a lucrărilor malefice în lumea contemporană. Problema la care trebuie să medităm se rezuma însă la următoarea întrebare: militantismul ortodox este același lucru cu calea duhovnicească a Sfinților Părinți? Cu alte cuvinte, demascarea agitată a racilelor social-bisericești este același lucru cu asumarea răului din lume ca avându-și izvorul principal în propriile mele păcate?
În concluzie, putem depista în noi înșine tendințe zelotiste în cel putin trei cazuri:
1. atunci când ne propunem cu o înfumurare zgomotoasă lucruri mult mai mari decât putem duce;
2. atunci când facem confuzia între a fi activ și foarte hotărât în virtutea unor principii moral-civice, și a avea o lucrare fermă pentru și întru Hristos;
3. atunci când abordăm ostentativ problemele credinței, dar ne lipsesc blândețea și modestia, care își au izvorul în rugăciunea curată.
Este foarte greu, atunci când ești tânăr, când ești plin de ardoare și dinamism, dar esti lipsit de frâna dreptei măsuri, să nu aluneci în această ispită. Ceea ce știm însă cu sigurantă este că rugăciunea sinceră și bunăvoința, smerenia și dragostea, călăuzite de duhovnic prin spovedanie, sunt paveze sigure în biruirea acestui vrăjmaș al mântuirii.
Intelectualismul
(…) Vorbind în general despre intelectualism gândul ne duce în primul rând la intelectualii care nu doresc să cunoască până la capăt învățătura și trăirea creștină, în multe situații aceștia având o viziune formalistă, abstractă și criticistă în ceea ce priveste viața Bisericii. Pentru asemenea creștini se potrivesc foarte bine cuvintele Mântuitorului:
”Cum puteți voi să credeți, când primiti slavă unii de la alții, iar slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44).
(…)
De aceea trebuie să recunoaștem că, în unele cazuri, așa cum remarca părintele Dumitru Stăniloae, “nu densitatea în elementele proprii face teologia neagreată de intelectuali, ci prezentarea ei în clișee stereotipe, fără adâncire personală, fără trecerea ei prin intimitatea sufletească a teologului, de unde să se îmbrace în dogoarea convingerilor“”. Din experiență putem și noi spune că cele mai subtile influențe intelectualiste (…) au venit, într-un mod oarecum neașteptat, chiar din partea unora dintre cei care, studiind teologia (fără a fi anume interesați de ”dogoarea” vieții duhovnicești), o priveau mai mult ca o filosofie captivantă, decât ca o învățătură mântuitoare.
Pentru asemenea persoane, a prezenta teologia fără clișee înseamnă să ai un limbaj cât mai căutat, dar lipsit de duh, și idei moderniste, pentru a te face înțeles de oamenii de acum; înseamnă să folosești din plin informașii filosofice sau științifice; înseamnă să fii la curent cu ceea ce au spus teologi catolici sau protestanți. Iar în cele din urmă, făcând o sinteză între toate acestea și învățătura tradițională a Bisericii – utilizându-se expresii specializate și concepte înalte -, să le arăți intelectualilor cât de actuală este Ortodoxia. Cu alte cuvinte, teologia devine în acest fel o depănare perpetuă de cunoștinte, iar nu o lucrare vie de trăire și vorbire sub puterea harului. Fără să tăgăduim necesitatea unei pregătiri culturale a studentului teolog, totuși această viziune raționalistă ce-și propune să cunoască învățătura creștină, dar nu are ca punct de plecare conlucrarea directă a credinciosului cu harul dumnezeiesc, ci doar niște informații, poate fi numită intelectualism teologic. Aceasta este o tendință care apare inevitabil la toți cei care dobândim multe cunoștințe duhovnicesti, dar, din păcate, ele rămân la un nivel pur cerebral, deoarece nu încercăm să ni le asimilăm pe toate prin trăire. Intelectualismul teologic este o ispită – foarte greu de ocolit – a însuși sistemului teologiei academice din aproape toate timpurile și de aceea el poate influența negativ viața tinerilor din Biserică.
(…)
Criticismul – o soluție?
Criticismul este una dintre bolile grave ale societății românești. Nu am înțeles niciodată cum au reușit unii să scape atât de repede de propriile patimi, încât să le rămână timp și energie pentru a-i critica obsesiv pe alții și a produce dezbinare la nesfârșit. De mai multe ori l-am întrebat pe părintele Sofian din ce cauză suntem un popor atât de dezbinat. Sub diferite forme, părintele ne-a dat același răspuns: din mândrie! Unele persoane își întemeiază stilul de a critica încontinuu pe ideea că, procedând în acest fel, lucrurile sunt mai dinamice si putem depăși mentalitatea comunistă, unde nu era voie să critici pe nimeni, întrucât totul era considerat perfect.
Pentru a ne da însă seama dacă critica noastră este sau nu plăcută lui Dumnezeu este necesar, în primul rând, să vedem roadele acesteia. Când critica noastră insistentă produce tulburare (în jur sau înlăuntrul nostru) și nu îndreptare, este foarte posibil ca ea să nu fie după voia lui Dumnezeu, ci să-și aibă izvorul în propriul nostru orgoliu. Câteodată este firesc să dezbați critic o problemă, oferind cu dragoste și solutii. Criticismul însă produce o tulburare inutilă, dacă prin el înțelegem o atitudine încrâncenată prin care depistăm milimetric răul din jurul nostru, din societate sau din viața Bisericii, dar nu-l punem în legătură cu neajunsurile din sufletul nostru. Adică nu conștientizăm faptul că principalele cauze ale existenței răului care ne apasă sunt propriile noastre păcate.
Sfânta Biserică ne reamintește mereu că, pentru a scăpa de boala criticii delirante, ne stau la îndemână și următoarele medicamente ale spiritualității ortodoxe: a vedea partea bună și frumoasă a oamenilor, a ne frământa numai pentru problemele care sunt în puterea și răspunderea noastră, a ne concentra asupra propriilor greșeli, precum și asupra împlinirii unei lucrări pozitive, în duhul Evangheliei. Aceste modalităti de gândire și acțiune – binecuvântate prin experiența Sfinților Părinți – constituie de fapt temelia oricărei schimbări (făcută în duh ortodox) a vieții bisericesti. O astfel de schimbare are marele avantaj de a nu produce sminteală, căci Mântuitorul ne avertizează foarte limpede: ”Iar cine va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării”. (…)”.
Sursa: Tudor Popescu, acum Ierom. Teofan, iunie 2002, fragmente din postfața la cartea: Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe
