Preot Ioan Istrati
Zilele trecute vine la noi la Biserică o fată ca la treizeci de ani. Se închină frumos la Icoane. Vine apoi la mine.
Îmi mărturisește că nimic nu merge în viața ei. E necăsătorită, nu are un job stabil, totul e vraiște. Nu se mai poate ruga. Simte că Dumnezeu a uitat-o.
Mă uit lung la ea nimic zicând. E multă tristețe și dezamăgire în inima ei.
Îi zic:
– Dumnezeu te iubeste. Nu te-a uitat. Vrea doar îmbrățișarea ta. Inimă curată și credință. Uite, fă un canon de rugăciune. Fă Paraclisul Maicii Domnului și Acatistul Sfântului Ioan Rusul în fiecare seară timp de 40 de zile, canonul meu obișnuit. Te pomenesc și eu.
Fata mă întrerupe.
– Lasă-mă, părinte, cu canoanele. Am făcut toate acatistele din lume, canoane peste canoane, și nimic.
M-am enervat un pic.
I-am zis:
– Canonul de rugăciune nu e rețetă de pilaf cu pui. Nu e un ritual vrăjitoresc, o formulă magică, care Îl forțează pe Dumnezeu să deschidă cufărul cu bunătăți.
Fata face ochii mari.
Continui.
– Canonul e doar un pretext pentru ca tu să te smerești, să vorbești cu Dumnezeu, să simți iubirea Lui. E doar un mediu în care tu realizezi că suntem nimeni în fața lui Hristos, dar că El ne iubește infinit. Dacă faci un canon cu graba de a primi rezultatele și nu te schimbi, dacă nu plângi, dacă nu strigi în disperare la Tata, nu se întâmplă nimic.
Fata izbucnește în lacrimi.
– Așa e, Părinte, nici nu credeam că se va întâmpla ceva. O să îmi schimb viața.
O spovedesc.
Pleacă ușoară că un pui de porumbel. Azi îmi scrie că și-a găsit de muncă. E fericită că L-a găsit pe Tata.
