Era un pustnic foarte bătrân, care se nevoise optzeci de ani în pustie. Îl chinuia gândul că nu primise nicio harismă de la Dumnezeu, care să-l încredințeze că era plăcut lui Dumnezeu și că se va mântui. Desigur, acesta era un gând demonic de-a dreapta. Îl ruga mereu pe Dumnezeu, zicând: „Cum mă voi mântui? Nu am nicio încredințare că mă voi mântui?”. Dumnezeu, văzând nevoia ce o avea acest om, a ascultat rugăciunea lui și i-a dat răspunsul. În timp ce se ruga, a auzit o voce spunându-i:
– Scoală-te dimineață și mergi adânc în pustie și vei vedea mărețiile lui Dumnezeu.
Și într-adevăr, dimineață a luat un bidon cu apă și a pornit spre adâncul pustiei. Pe drum s-a încălzit, a însetat și a băut apă. Pe când înainta, a sărit deodată în fața lui un tâlhar, care își avea sălașul în apropiere.
– O, bine ai venit, bunicuțule! Bunicuțule, știi ce spune legea tâlharilor?
– Ce spune, fiul meu?
– Când un tâlhar ucide 100 de oameni, intră în Rai. Eu am omorât 99. Te voi ucide și pe tine acum, căci unde voi merge să găsesc altul în altă parte?
– Bine, fiule, dar tocmai pe mine m-ai găsit? Om bătrân, pustnic?! După atâția ani în pustie, voi muri astfel?
– Bunicuțule, unde să merg să găsesc pe altul? Pe tine te voi ucide, ca să merg în Rai să mă izbăvesc, să mă odihnesc și eu de ucideri.
Pustnicul spunea în sinea sa: „Ah, aceste măreții ale lui Dumnezeu! Unde le-aș fi găsit? De la Dumnezeu a fost glasul sau a fost satanic? Dacă era de la Dumnezeu, de ce a apărut înaintea mea tâlharul? Nu-mi ajunge că nu am încredințarea că mă voi mântui? Acum la sfârșit să primesc și o astfel de moarte? Ce înseamnă asta?”.
– Fiule, nu mergi în altă parte și mă lași pe mine?
– Ba, unde să alerg acum? Locul este pustiu, iar tu ești numai bun pentru așa ceva.
Peste o clipă, pustnicul, luminat fiind de Dumnezeu, spune:
– Fiul meu, de vreme ce tot mă vei ucide, vreau o singură dorință să-mi împlinești. Știi, mi-e sete și am aici un bidonaș. Nu vrei să mergi să-mi aduci puțină apă de la râu, cel care curge puțin mai jos?
– Bine, voi merge, a răspuns tâlharul.
Ia bidonașul și merge să aducă apă. Pustnicul aștepta să se întoarcă tâlharul, dar acela nu se mai întorcea. El tot aștepta, dar nimic. Gândul îi spunea: „Fugi acum! Ai prilejul să scapi”. „Unde să fug? Acesta este puternic și tânăr; mă va prinde și mă va chinui”. Aștepta, aștepta, dar tâlharul nu mai venea… S-a gândit să meargă să vadă ce se întâmplă. Când s-a apropiat de râu, l-a văzut pe tâlhar că murise tocmai când se străduia să umple bidonașul cu apă din râu. Atunci a ridicat mâinile, zicând:
– Dumnezeul meu, ce sunt tainele acestea minunate pe care le văd?
Și îndată aude o voce spunând:
– Tâlharul s-a mântuit. S-a mărturisit și a spus că a ucis 99 și că te va omorî și pe tine, al o sutălea. Apoi i-ai cerut apă și s-a dus să-ți aducă. Adică a făcut ascultare și a arătat dragoste în faptă. Prin urmare, s-a mărturisit, a făcut ascultare, a arătat dragoste. Tâlharul s-a mântuit prin mărturisire, prin dragoste, prin ascultare, prin milostenia ce a făcut, deși a făcut atâtea ucideri. Iar tu care optzeci de ani te-ai nevoit în asceză, hrănindu-te cu un singur fruct, pe care-l scoate pustia (căci nu avea altceva să mănânce) oare nu te vei mântui?
Și astfel, a mulțumit lui Dumnezeu pentru vestea primită. S-a întors la sihăstria sa, s-a liniștit și a murit în pace, încredințat fiind că Dumnezeu nu numai că avea să-l mântuiască, ci avea să meargă sfințit în Cer. Aceasta a fost o pildă care ne învață că Dumnezeu Se „prinde” chiar și de nimic, pentru a mântui un suflet.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
