Pilda celor poftiți la cină

Sfântul Nicolae Velimirovici

Dumnezeu vrea să credem în El mai mult decât în orici­ne altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Dumnezeu vrea ca omul să nădăjduiască în El mai mult decât în orici­ne altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul să se ţină de El şi numai de El, ca omul să fie, prin dragostea ce izvorăşte din aceasta, una cu toată zidirea Lui.

Aceasta este unirea omului cu Dumnezeu. Aceasta este nuntirea inimii cu Hristos. Tot restul este adulter şi desfrâu. Numai această strânsă unire a inimii cu Hristos, înfă­ţişată nouă cel mai limpede în chipul nunţii pământeşti, poate face sufletul bogat şi roditor. Din orice altă legătură a sufletului se nasc spini şi bălării, sterp rămânând sufletul faţă de orice fel de bine. Dacă nu-i cunoscut lucrul acesta- şi nu are cum să fie cunoscut- oamenilor dinafara razei Bisericii lui Hristos, trebuie negreşit să fie cunoscut creşti­nilor, şi mai ales creştinilor cu dreaptă credinţă. Ε în duhul nostru, e în predania noastră a înţelege adâncimea, înălţi­mea şi lărgimea dezvăluirii primite prin Domnul nostru Iisus Hristos; a înţelege veşnicia mai drept decât o înţeleg popoarele Răsăritului, şi timpul mai drept decât îl înţeleg popoarele Apusului.

Cu orice s-ar nunti sufletul, fie fiinţă vie sau lucru mort, fie trup sau veşmânt trupului, fie argint sau aur sau pămân­turi sau slavă sau patimă pentru orice lucru din lume- podoabe, bucate, băutură, dans, natură sau orice altceva, o asemenea însoţire e nelegiuită şi abate nenorocire veşnică asupra acelui suflet atât în viaţa aceasta cât şi în cea viitoare. Se întâmplă la fel (deşi într-o măsură neasemănat mai mare) ca în legătura nelegitimă dintre bărbat şi femeie, care le aduce durere şi nefericire nu numai lor amândurora, ci şi copiilor care s-ar naşte dintrînşii. Nu se poate ascunde ceea ce Scriptura arată pe faţă: că Dumnezeul cel viu este Dum­nezeu gelos (Ieşire 20,5; Deuteronom 4, 24). Gelozia Lui se îndreaptă asupra nimic altceva pe lume decât numai şi numai asupra sufletului omenesc. Dumnezeu vrea ca sufle­tul să fie întreg al Lui şi numai al Lui, în deplină credincioşie, şi o doreşte aceasta doar spre binele sufletului. El ştie, în deplinătatea înţelepciunii Sale, ceea ce s-ar cuveni să ştim noi toţi după venirea lui Hristos, şi anume că dacă sufletul slăbeşte în credinţa faţă de Ziditorul său şi se lipeşte de altcineva sau altceva din lume, se face până la urmă rob, în­tunecată umbră deznădăjduită, nefericit chip de plângere şi scrâşnire a dinţilor.

Singura nuntă legiuită a sufletului este dragostea arză­toare de Dumnezeu. Orice altă iubire afară de Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu este idolatrie. Astfel bunăoa­ră, prin dragostea de trup omul îşi face din trup dumnezeu mincinos, idol; la fel prin dragostea pentru averi sau pentru podoabe îşi face idol din acestea; orice ar iubi omul ajunge să-şi facă idol din ceea ce iubeşte. Atunci el îndreaptă dra­gostea care este numai şi numai a lui Dumnezeu asupra a ceva mai prejos şi mai puţin vrednic de a fi iubit decât Dumnezeu. Or în ce ar crede şi ar nădăjdui omul mai mult decât în Dumnezeu, orice ar iubi omul mai mult decât pe Dumnezeu, lucrul acela ia locul lui Dumnezeu şi ajunge să-i fie acelui om idol, dumnezeu mincinos al unui suflet mincinos. Profeţii numesc toată închinarea la idoli desfrânare şi spurcăciune (Ieremia 3,1; Iezechiel 23,7).

Mai rău decât toate este că închinătorul la idoli se face una cu idolii săi. În dragoste omul se pierde cu timpul în lucrul iubit. Ceea ce iubeşte omul mai mult, lucrul la care se gândeşte mereu, pe care şi-l doreşte, ajunge cu vremea să fie miezul fiinţei sale, fie lucrul acela mâncare sau bău­tură sau argint sau aur sau ţarini sau slavă sau putere. Aşa spune Scriptura: au umblat după idoli şi au ajuns netreb­nici, au umblat după nimic şi au ajuns nimic (IV Regi 17, 15). Fireşte că şi desfrânarea între bărbat şi femeie nu se abate de la această lege, fiind tot apostazie, şi încă cea mai făţişă, şi pierzarea sinelui pentru nimic. Cât de bine înfăţi­şează Apostolul Pavel lucrul acesta, când spune: Nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? (I Corinteni 6, 16). Omul se face una cu ceea ce iubeşte: cu Dumnezeu, dacă iubeşte pe Dumnezeu, cu pământul, dacă iubeşte pământul. Prin dragoste se mântuieşte sau se pier­de omul. O singură iubire este mântuitoare, şi aceea este iubirea de Dumnezeu. Orice alta e pierzare. O singură logodnă este după lege, una doar mântuitoare pentru suflet: cea cu Dumnezeu. Orice alta însoţire, neizvorâtoare din aceasta, precum raza izvorăşte din soare, este blestem şi damnare.

Evanghelia de astăzi ne zugrăveşte în chipul cel mai limpede taina aceasta preaminunată: cum inima omului se încununează în nunta cu Dumnezeu, ca o mireasă credin­cioasă şi cum, prin oarba trădare şi necredinţă, cade şi se pierde în întunericul nelegiuit al închinării la idoli.

Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. La fel ca şi celelalte pilde ale lui Hristos, şi aceasta îmbrăţişează toată istoria omenească de la început până la sfârşit. Învăţaţii îşi dau multă osteneală să scrie tomuri măreţe şi anevoie de înţeles în care caută să explice is­toria omenirii; poate că izbutesc câteodată, dar cel mai ade­sea se prind ca într-o plasă din care caută să scape sfâşiind ţesătura, încâlcind ideile. Hristos însă, în câteva cuvinte ale pildei, spune totul cât se poate de desluşit. Niciodată n-a vor­bit un om aşa cum vorbeşte acest Om (Ioan 7, 46).

Împărăţia cerurilor nu poate fi cuprinsă în cuvinte; poate fi doar asemănată cu ceva care ne este nouă cunoscut în­deaproape în lumea aceasta. Printre altele, se poate asemăna cu o nuntă. Nunta este prilej de bucurie între oameni; împărăţia cerurilor e bucurie, aşadar pe bună dreptate poate fi asemănată cu o nuntă. Acel împărat este Dumnezeu însuşi, iar fiul său este Hristos. Ioan Botezătorul a dezvăluit că El este Mirele, iar Iisus Domnul a adeverit aceasta (Matei 9, 15). Toată istoria, de la izgonirea lui Adam din rai încoace, este pregătirea inimii pentru nunta cu Fiul lui Dumnezeu. Veni­rea lui Hristos în lume a fost adevăratul început al sărbătorii nunţii, iar mai departe răstimpul de la venirea Sa şi până la sfârşitul veacurilor este întreg sărbătorire a acestei nunţi. Venirea lui Hristos în lume este cea mai fericită clipă a omenirii în întregul ei şi a fiecărui suflet în parte.

Dintre toate neamurile pământului, cel mai fericit ar fi trebuit să fie cel evreiesc la primirea Mirelui Hristos, ca unul ce fusese cel mai deplin pregătit de Dumnezeu ca să-L primească pe Mesia. Naţiei acesteia i se hărăzise bucuria de a fi cea dintâi care să-L întâmpine pe Hristos, cea dintâi care să-L cunoască şi să-L primească, spre a se face mai departe binevestitoare de bucurie şi mântuire tuturor popoarelor pământului. De aceea se şi foloseşte, în originalul Evan­gheliei, o formă de plural: „a dat serbări de nuntă pentru fiul său”, pentru Mirele aşteptat care a venit la Templul Vechiului Legământ cu iudeii, şi la fiecare suflet care caută mântuire, bucurie şi viaţă; pentru Mirele care a venit la în­treg neamul omenesc, la toate popoarele şi seminţiile lumii. Dar pe cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe atât şi orbirea şi răutatea păcătoşilor, pentru că scris este: Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1,11). Aşadar, Mirele a venit mai întâi la mireasa pe care şi-o pregătise atâta vreme, cu atâta grijă: la naţia evreie. Ea însă L-a nesocotit, L-a dispreţuit, L-a lepădat.

Mai departe ne spune pilda: Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Mai întâi, pregătind ospăţul de nuntă al Fiului Său, Dumnezeu a trimis secole de-a rândul profeţi care să vestească apropierea sărbătorii şi să pregătească pe iudei întru pri­mirea Mirelui Hristos. Aceştia sunt primii slujitori trimişi să adune pe nuntaşi. Iar când a venit în lume Hristos, a fost trimis ca sol Înaintemergătorul Ioan ca să strige şi să che­me. Dar precum pe vechii prooroci nu-i asculta decât o mână de aleşi, aşa şi acum, puţini au plecat urechea la heraldul din pustie. N-au voit să vină.

Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. Alte slugi sunt apostolii şi cei împreună-lucrători cu dânşii. O vreme cei poftiţi au rămas încă iudeii. Domnul însuşi a spus mai întâi: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Iar apostolilor, tot aşa le-a poruncit dintru început: Mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6). Aceasta a fost mai înainte de patima şi slăvirea Sa. Dar când a fost lepădat de iudei, când a fost scos de lucrătorii cei răi în afara zidurilor Ierusalimu­lui şi ucis, a dat, după Înviere, altă poruncă: Mergând, în­văţaţi toate neamurile (Matei 28,19). Dumnezeu a rămas credincios făgăduinţei Sale, evreii însă au călcat-o în pi­cioare. Dumnezeu a rămas credincios miresei Sale, alesei Sale, Templului Vechiului Legământ; mireasa însă a fost necredincioasă Mirelui şi s-a legat nelegiuit cu idolii şi dumnezeii mincinoşi de care n-a vrut să se despartă ca să se întoarcă la logodnicul ei cel după lege.

Iată, am pregătit ospăţul meu. Ε gata tot ce trebuie pen­tru hrana şi întremarea sufletului. Adevărul hrăneşte sufletul; adevărul s-a arătat drept, cel mai bogat ospăţ regesc. Biruinţă asupra duhurilor rele, asupra bolii şi a grijilor, biruinţă asupra firii, toate victoriile care hrănesc şi în­tremează sufletul omenesc cel necăjit, iată-le! Veniţi! Odinioară cerul părea ferecat cu zăvoare de fier. Sufletele, ne­fericite mirese, zăceau închise în temniţa mucedă. Acum cerul s-a deschis, Dumnezeu însuşi a venit pe pământ, în­gerii s-au pogorât, morţii s-au văzut vii, omul s-a înălţat în vrednicie până la Dumnezeu. O, dulce ospăţ! Masă îm­belşugată! Veniţi dar!

În loc să primească poftirea la nuntă, acele suflete în­temniţate, orbite de întuneric, au săvârşit o crimă înfrico­şată: L-au ucis pe Mire. Dar nici aceasta nu a istovit răb­darea lui Dumnezeu. El a preschimbat neagra făptuire în cel mai adânc izvor de dulceaţă şi bucurie. Acum se aduc la masa Împăratului trupul şi sângele Mântuitorului răstig­nit, mai presus de toată dulceaţa ospăţului. Veniţi, împărtăşiţi-vă de ceea ce nu gustă nici îngerii! S-au revărsat torentele de har ale Duhului Sfânt, ale Duhului celui atotputernic, dătător-de-viaţă! Toate sunt gata. Toate! Tot ce trebuie pentru ca mireasa prihănită să se curăţească, flă­mânzii să se sature, răniţii să se vindece, cei goi să se înveşmânte, îndrăciţii să-şi vină în fire, cei beţi să se trezească, morţii să învieze. Iată botezul cu apă; iată botezul cu foc şi cu duh; iată aripile rugăciunii; ulei; pâine; vin; împărăteas­că preoţie călăuzitoare; Biserica sfinţeniei şi a iubirii. Sunt daruri acestea de la Mire pentru mireasă, şi El le aşează pe toate pe masa împărătească. Veniţi dar! Veniţi la nuntă!

Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, al­tul la neguţătoria lui; iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. Zadarnic oferi prostituatei împătimite o cununie legiuită. Nu-i pasă ei de mirele lo­godit. Prea s-a obişnuit cu idolii ca s-o rupă acum cu aceş­tia. Idolul sufletului risipitor este: al unuia moşia, al altuia negoţul, al altuia oarece altceva. Ţarina înseamnă trupul cu patimile sale de ţărână, iar neguţătoria înseamnă lăcomia, averea, îmbogăţirea cu lucrurile stricăcioase ale lumii aces­teia. S-a dus fiecare la idolul său, nici nu vor să audă de mire. Pe unii i-a supărat însăşi poftirea! Au prins pe slugile împărăteşti, le-au batjocorit şi le-au ucis. La fel, după Golgota, au prigonit pe apostoli, pe Petru şi pe Ioan (4, 3), au ucis pe arhidiaconul Ştefan, pe Iacov şi pe mulţi alţii.

Şi auzind Împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc. Împăratul acesta nu-i altul decât Dumnezeu. Mânia Sa e cea mai de pe urmă; s-a sfârşit cu îndurarea şi acum e rândul dreptăţii. Oştile sale sunt armiile Romei, ucigaşii aceia sunt jidovii, cetatea lor este Ierusalimul. Nemăsurată e răbdarea lui Dumnezeu. Vreme de patruzeci de ani i-a mai îngăduit pe ucigaşii Domnului, nu i-a lovit pe loc. După cum odinioară a luat Mântuitorul asupra-Şi un post de patruzeci de zile, aşa Ziditorul a luat asupra-Şi, după Golgota, un post al răbdării de patruzeci de ani. Nu S-a grăbit să pedepsească nelegiuirile oamenilor pe dată. Nimeni nu poate să spună: „Vezi, Dumnezeu e răzbunător, să ne răzbunăm dar şi noi!” Nu. Abia după patruzeci de ani a dezlegat Dumnezeu pedeapsa asupra neamului ji­dovesc pentru crimele făptuite de fruntaşii lui. Să învăţăm şi noi a nu ne răzbuna pentru nedreptatea săvârşită asupra noastră, ci să aşteptăm îndreptarea nedreptăţitorilor până la marginea cea mai de pe urmă a răbdării. De ce numeşte Dumnezeu armatele romane: oştile sale? Pentru că le-a folosit ca să pedepsească prin ele decăzutul Său popor ales. La fel cum altădată a folosit armatele păgâne ale Asiriei, Egiptului şi Babilonului ca să-i pedepsească şi să-i trezeas­că pe israeliţi, aşa acum a folosit armatele păgâne ale Ro­mei ca să aducă asupra acestei nerecunoscătoare naţii pe­deapsa cea de apoi. Împăraţii romani Vespasian şi Titus au cucerit, unul după altul, Ierusalimul şi i-au dat foc, au ucis mare mulţime de evrei, iar pe cei rămaşi i-au spulberat în cele patru zări ale lumii. Astfel s-au împlinit cuvânt cu cu­vânt cele profeţite de Domnul în pilda nunţii fiului de îm­părat. Dar să vedem mai departe ce a făcut împăratul după ce i-a pedepsit pe iudei.

Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci la răspântiile dru­murilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Aceste cu­vinte le-a rostit Dumnezeu slujitorilor Săi celor noi. Nunta este gata. Adică: Lucrul Meu l-am săvârşit, totul este gata. Dar primii chemaţi n-au fost vrednici şi de aceea nu au să vină. Ei se uită şi nu văd, şi deci nici nu se pot bucura; as­cultă, dar nu aud, şi deci nici nu pot să răspundă. Ei iubesc mai mult pe dumnezeii cei mincinoşi ai trupului şi pe mamona avuţiilor şi de aceea au dispreţuit chemarea Mea. Ro­bii în lanţuri a celor de jos şi-au ridicat mâna asupra Celui din înălţime.

Acum dar mergeţi la răspântiile drumurilor şi chemaţi pe cine veţi găsi. Israel e ca o vie îngrădită care s-a arătat stearpă. Ieşiţi deci din vie în câmpiile fără gard ale păgâne­lor şi chemaţi-i pe aceştia. Israel e ca un heleşteu împrej­muit în care s-au oploşit ouă de şarpe; deschideţi dar zăga­zurile şi plasele voastre aruncaţi-le în marea întregii omeniri. Israel e ca un strat de răsaduri în câmpul lui Dum­nezeu, din care s-au luat mlădiţele şi s-au răsădit în ogorul omenirii întregi, iar răsadniţa a rămas stearpă; mergeţi dar şi semănaţi sămânţa cea bună în brazda a toată omenirea.

Acesta este înţelesul poruncii de apoi a lui Hristos: Mer­gând, învăţaţi toate neamurile (Matei 28, 19). Răspântiile drumurilor înseamnă lumea păgână, unde se întretaie cărările abrupte, potecile năpădite de spini şi bolovănişurile în care sămânţa lui Dumnezeu e primejduită în orice clipă. Dumnezeu a văzut de această lume largă cu aceeaşi părintească grijă cu care a văzut şi de Israel, doar că într-alt chip. Pe Israel îl călăuzea prin revelaţii, prin prooroci şi prin semne, iar pe celelalte neamuri le călăuzea prin darurile Sale: prin conştiinţă şi raţiune. Mulţi s-au mântuit între israeliţi: cei credincioşi şi ascultători. Şi mulţi între păgâni s-au mântuit şi ei: cei care au trăit potrivit conştiinţei şi ra­ţiunii. Iar acum, când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ şi a fost lepădat de poporul Său, Dumnezeu a deschis larg tuturor una şi aceeaşi cale spre El.

Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nuntii cu oaspeţi. Este Biserica lui Dumnezeu pe pământ! Este Legământul cel nou al lui Dumnezeu cu oamenii în numele Fiului Său Iisus Hristos, care adună sub aripile Sale pe toţi copiii lui Dumnezeu, toate neamurile şi seminţiile pământului, toate limbile şi stările, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi. Este poporul cel nou ales al lui Dumnezeu, Israelul cel nou, seminţia dreptului Avraam cea nouă. Vechiul Israel a fost necredincios, a luat în deşert partea lui de popor ales în istorie, şi de aceea Dumnezeu a tăiat oame­nilor o altă brazdă de mântuire: Noul Israel. Întorcându-se de către poporul evreiesc spre păgâni, apostolii Pavel şi Barnaba le-au spus celor dintâi: Vouă se cădea să vi se gră­iască mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădaţi şi vă judecaţi pe voi nevrednici de viaţa veşnică, iată ne întoarcem către neamuri (Fapte 13, 46). Astfel, pre­cum începuse şi se împlinise prin Moise şi prin profeţi ve­chea alegere, a început prin apostoli şi urmaşii lor o nouă alegere, o nouă istorie, o nouă mântuire.

Biserica lui Dumnezeu s-a umplut cu buni şi cu răi, pen­tru că şi unii şi alţii au fost chemaţi. Biserica Vechiului Tes­tament împărţea lumea în iudei şi neiudei, Biserica Noului Testament o împarte în buni şi în răi. Şi unii şi alţii, aşadar, sunt chemaţi, dar nu toţi cei ce intră prin botez în Biserică se vor mântui. Milostivul Dumnezeu îşi dezvăluie îndelunga-I răbdare în Biserica Noului Testament, precum şi în cel Vechi Şi-o arătase. Stăpânul cel înţelept le spune lucrăto­rilor să nu smulgă îndată neghina din holdă, ci s-o lase să crească laolaltă cu grâul până la seceriş. Şi peştii buni şi cei răi se prind în năvodul cel mare al Bisericii, dar numai după ce se aduc la mal se aleg cei buni de cei răi. La porunca îm­părătească Evanghelistul Luca mai adaugă un cuvânt: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputin­cioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Iudeii vor fi socotit a fi aceasta o bună zugrăvire a tuturor neamurilor de pe pământ în afară de dânşii. De fapt, toate popoarele şi semi­nţiile pământului erau în acea stare până când au cunoscut pe Hristos şi au stat la masa Lui cea îmbelşugată cu toate darurile pe care le-a dat şi încă le mai dă lumii. Toţi suntem săraci fără Hristos, toţi suntem orbi, ologi, nevolnici. Nu­mai El, Domnul, poate să ne înavuţească cu bogăţiile Lui cele nemincinoase, să ne vindece de neputinţele noastre, să îndrepte mâinile noastre spre fapta cea bună şi picioarele noastre în calea cea dreaptă. Numai El poate să ne deschidă ochii inimii şi să ne dea vederea vieţii ce ne aşteaptă, darul de nuntă, zestrea de bucurie fără sfârşit.

Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Ce este aceasta haină de nuntă? Haina de nuntă a sufletului este, mai întâi de toate, neprihănirea. Scrie Apos­tolul Pavel credincioşilor: V-am logodit unui singur băr­bat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită (II Corinteni 11, 2). Curăţia, neprihănirea feciorelnică, e stra­iul de temelie al sufletului. Apostolul le arată mai departe credincioşilor ce anume trebuie să poarte pe deasupra acestuia: Îmbrăcaţi-vă dar… cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare… Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii (Coloseni 3, 12, 14). Iată veş­mântul de nuntă al sufletului încununat cu Hristos Cel fără de moarte.

Între toate făpturile omeneşti, desăvârşirea neprihănirii a fost întruchipată de Preasfânta, Preacurata şi Preanevinovata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care a dat trup din trupul său Domnului şi Mântuitorului nostru. Niciunul din noi nu-L poate purta pe Hristos fără o mare curăţie a inimii, fără ca inima să-i fie neîmpărţită, dăruită întreagă lui Hristos. Precum o fecioară curată are o singură iubire: pentru alesul ei, aşa şi inima care înţelege calea mântuirii are o singură iubire: pentru Domnul. Aceasta este haina ei de nuntă, ţesută din aur curat. Neprihănirea şi dragostea rodesc întru toate celelalte virtuţi, pomenite sau nu de Apostol, şi mai cu seamă în fapte bune. Faptele bune sunt giuvaerurile care împodobesc haina purităţii, straiul de aur al dragostei. [Sfântul Macarie, în scrierea sa Despre Dragoste, capi­tolul 15, spune: „Prin straiul de nuntă înţelegem harul Sfân­tului Duh. Cine nu-i vrednic să se înveşmânte într-acesta nu poate fi părtaş cereştii cununii, ospăţului duhovnicesc de nuntă.”]

Intrând să-şi vadă oaspeţii, împăratul a zărit pe unul care nu avea haină de nuntă. „Prietene”, i-a spus împăra­tul. De ce? Întâi, ca să arate cât preţ pune pe om; apoi, pen­tru că El, Dumnezeu, este cu adevărat prietenul fiecărui om câtă vreme omul nu se leapădă prin nevrednicie de pri­etenia Lui. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Ioan 15, 14), a spus Domnul apostolilor Săi. O, negrăită îngăduinţă şi bunăvoinţă a lui Dumnezeu! Atot­puternicul Ziditor, Domnul a toată lumea, îi numeşte pe oamenii cei slabi prieteni ai Săi! Dar numai dacă împlinesc poruncile Lui. Acest oaspete fără haină de nuntă călcase voia lui Dumnezeu, căci altminteri ar fi fost înveşmântat cum se cuvine. De ce atunci îl mai numeşte Dumnezeu „prietene”? Pentru că, fiind botezat, e ca unul dintre cei credincioşi, se numără în rândul acestora. Numindu-l: „prietene”, împăratul îl mustră că a fost necredincios pri­eteniei Sale. Pentru că nu Dumnezeu i-a fost necredincios lui, ci el lui Dumnezeu. El însă a tăcut. Ce să fi răspuns? Că n-a avut mijloace să-şi cumpere? Că nu cunoaşte croitoria? Ar fi fost în zadar. În Hristos, Dumnezeu a înzestrat fiecare oaspete cu haină de nuntă. Nu era nevoie decât ca omul să-şi scoată haina cea veche, murdară de păcate, şi să îm­brace haina mântuirii, haina ţesută cu aur, haina de nuntă. Dar, pentru că nu a făcut acest lucru, a rămas fără cuvânt.

Atunci împăratul a zis slugilor: legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Dar acela îşi legase singur mâinile prin păcat, picioarele prin umblarea în calea nedrep­tăţii şi, în viaţă încă fiind, alesese întunericul în locul lu­minii, plânsul şi scrâşnirea dinţilor în locul veşnicei bucurii. Singur se osândise, iar Dumnezeu n-a făcut altceva decât să rostească judecata cea dreaptă. Nelegiuitul este prins în laţurile fărădelegilor lui (Pilde 5, 22). Prins şi legat de pă­catele sale, păcătosul nu va avea cum să scape în lumea cealaltă. Legarea mâinilor şi a picioarelor arată că acolo nu mai e loc de căinţă şi că omul nu mai poate face nimic pen­tru mântuirea lui. Nu mai poate intra în împărăţie.

Şi Domnul termină marea pildă profetică spunând: Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. Cuvântul acesta e şi pentru iudei, şi pentru creştini. Puţini au fost aleşi dintre iudei, şi puţini sunt dintre creştini. Noi toţi cei botezaţi suntem poftiţi la masa împărătească, dar numai Dum­nezeu singur ştie cine sunt aleşii. Vai celor dintre noi căro­ra Dumnezeu le va spune în priveliştea a toţi îngerii şi sfinţii: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? O, ce ruşine, ce ruşine fără scăpare! Ce ruină, ce ruină fără îndreptare! Cu adevărat Dumnezeu ne spune nouă aceste cu­vinte acum, de câte ori ne apropiem de sfântul altar ca să primim împărtăşania şi să ne unim în duh cu Hristos: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Să ascultăm cu inima şi cu conştiinţa când ne apropiem de sfântul potir şi vom auzi această întrebare, această mustrare. O, să nu aducă după ele aceste cuvinte plânsul şi scrâşnirea dinţilor cea din întunericul de pe urmă care se aşterne când Dum­nezeu ni le va fi spus pentru ultima oară! Cine poate să ştie dacă nu cumva Dumnezeu ne-a spus astăzi cuvintele aces­tea pentru ultima oară în viaţa pământească? Cine poate ştii dacă sufletul său nu se va găsi chiar în noaptea aceasta în strălucita adunare cerească de la masa împăratului, îmbrăcat în haina murdară a păcatului? Cine dintre muritori poate cunoaşte dacă ziua de astăzi nu va fi pentru el hotărâtoare în veşnicie? Celor doi tâlhari de pe cruce le-au fost de-ajuns câteva clipe. Unul a irosit aceste clipe şi s-a dus în întunericul cel mai dinafară, iar celălalt le-a folosit; s-a căit, L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu şi s-a rugat pentru mântuire: Pomeneşte-mă când vei veni întru îm­părăţia Ta (Luca 23, 42). Atunci a căzut de pe sufletul lui veşmântul cel vechi şi s-a îmbrăcat în haină de nuntă. Tâlharul care s-a căit s-a înfăţişat la masa Împăratului cu vred­nicie de ales.

Să nu amânăm dar nicio clipă pocăinţa, pentru că fiecare clipă care trece poate să fie ultima în care suntem printre locuitorii acestui pământ. Să ne spălăm şi să ne curăţim sufletele măcar tot atât pe cât ne spălăm şi ne curăţim trupurile, care vor fi mâine hrană viermilor. Să le curăţăm prin lacrimi şi căinţă, să le spălăm cu post şi rugă­ciune, să le îmbrăcăm în haine ţesute din dragoste şi nepri­hănire, împodobite cu toată fapta cea bună şi mai ales cu iertare şi milă. Să facem puţinul pe care îl cere Dumnezeu de la noi, iar El va face restul.

Când un copil plânge pentru că s-a murdărit, mama îl spală, îl curăţă şi-l schimbă. O, cu cât mai milostiv este Tatăl nostru cel din ceruri decât oricare mamă de pe pă­mânt! Cu adevărat, fiecare om are sufletul atât de murdar că niciodată n-ar putea, prin a sa strădanie, să-l cureţe şi să-l facă vrednic de-a sta înaintea lui Dumnezeu. Dar fie­care să-şi dea seama cât este de întinat; să-i pară rău din toată inima; să facă puţinul ce i se cere; şi, ceea ce-i lucrul de căpetenie, să ceară plângând de la Dumnezeu să fie curăţit cu foc şi cu duh. Dumnezeu aşteaptă plânsul copii­lor Lui cu haina de nuntă pregătită în mâinile Sale; aşteap­tă să-i curăţească, să-i spele, să-i lumineze, să-i ungă cu mi­resme şi să-i înveşmânte pe toţi cei ce-L cheamă. Slavă Dumnezeului nostru cel atotmilostiv! Slavă cerescului Mire al inimilor noastre, Domnul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedes­părţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.