Preot Ioan Bădiliță
Pilda întoarcerii fiului este, de doisprezece ani, oglinda propriei mele inimi. Atunci când o citesc, an de an la Liturghie, mă năpădesc, irepresibil, lacrimile. Pe unele le înghit, altele scapă zăpăcite pe lângă gulerul de la cămașă. Singura deosebire e aceea că plânsul survine în momente diferite ale parabolei.
Exempli gratia, în primii doi ani de preoție, când eram mânat de dorința de a-i vâna pe tinerii din sat de prin șanțuri și crâșme, plângeam la cuvintele: „(…) l-a trimis la ţarini să păzească porcii.” Cum să nu fii mișcat când vezi că omul ajunge de la pâinea din castel la troaca cu roșcove?
În clipa când m-am văzut tătic de băieți, m-a emoționat foarte mult partea de început: „Tată, dă-mi… Şi el le-a împărţit averea.” Averea se împărțea după moarte. Deci tatăl e non-existent în ochii fiului. Cum să nu plângi?
Mai apoi, când mi-am văzut băieții crescând, știind că în curând va începe pentru ei marea aventură a libertății, mă topeam la discursul rătăcitului prin mult-prea-zbuciumata lume: „Tată, am greșit cerului și ție!” E strigătul celui gol, pierdut și flămând, la auzul căruia tu, tată, care ți-ai tăiat inima ca pe anafură și le-ai dat-o copiilor, nu poți să nu te cutremuri atunci când bucățelele risipite se întorc în pieptul părintesc.
După vreo opt-nouă ani de slujire la Altar, și până azi, pasajul care-mi dinamitează cu totul canalele lacrimale, este: „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.” Abia acum am priceput că aici e cheia de boltă a preoției: văzut, miluit, alergat, căzut, sărutat. Atât! Fără cuvinte. Doar două inimi care bat diatonic, antifonic, calofonic. Două inimi îmbrățișate total, hristic, coronarian și non-freudian. Inimi care ard de dragoste și dor nebun.
Aseară, pe la 23, primesc un mesaj din partea unei tinere. Scurt și fără menajamente: „Vreau să mor”. După atâta experiență de viață, după atâtea Liturghii, cărți, apusuri și răsărituri, toamne și primăveri, nu știu ce cuvânt să-i răspund. Sunt dezarmat. Trimis în corzi, în așteptare de K.O. sau de gong salvator. Mă gândesc la ziua când am îmbrăcat reverenda și-mi dau seama că nu am făcut altceva decât să iau asupra mea rana sângerândă a lumii întregi. Nu cred că există un cuvânt magic care să poată alina imediat tristețea unui suflet. Cel puțin pe moment.
Dar prind curaj și simt o mare mângâiere când mă gândesc la Cel care Și-a plecat capul pe grumazul fiului pierdut. El e singurul care știe drumul afară din mormânt. În inima Lui voi așeza durerea ei și a tuturor.
