În Joia cea Mare, anul 1868, spre sfârșitul lunii martie, Sfântul Calinic a chemat la chilia sa șapte preoți de au slujit Sfântul Maslu. După otpust, le-a zis Preasfințitul: „Părinților, rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine, că poate zilele acestea ne vom despărți!”
La rugămintea Sfântului Calinic, în fiecare seară venea în chilia sa ucenicul său iubit, Cuviosul Anastasie, și îi citea toată pravila, căci acum slăbise și nu mai putea să și-o facă singur. După terminarea rugăciunii stătea mult de vorbă cu părintele Anastasie și ceilalți părinți apropiați, dându-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet.
Spunea părintele Anastasie că într-una din aceste seri de rugăciune și priveghere, i-a zis Sfântul Calinic: „Adu-ți aminte ceea ce ți-am spus în anul 1852 la Craiova, și de atunci până acum, că voi, frații Baldovini, Anastasie și Orest, aveți să-mi închideți ochii și să mă duceți la groapă. Așa că, acum mai am 14 zile și mă duc din această lume. Ai grijă, să mă îmbraci la moarte cu veșmintele ce ți-am spus că sunt trimise de călugărița Brâncoveanca din Moldova”.
Spunea iarăși părintele Anastasie: „Într-o seară, Preasfinția Sa întinzând cu mine vorba despre mai multe învățături și eu, știind că darul Sfântului Duh este cu desăvârșire în el, i-am zis: „Preasfințite Stăpâne, știu că mult-puțin, cât te-am servit, dar te-am servit cu credință și dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva, decât să te rogi lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele mele pe această lume”. Atunci Preasfinția Sa a început să plângă amarnic, încât m-a făcut și pe mine păcătosul să plâng. După ce s-a liniștit, a început a-mi zice: „Fiul meu, eu v-am primit în Mănăstirea Cernica, eu v-am călugărit și v-am luat din mănăstire și ați urmat mie. Știu că nu v-ați păzit datoriile și făgăduințele călugăriei, însă să vă siliți a le păzi de aici înainte și vă făgăduiesc, că, dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, am să mă rog pentru voi și pentru toți ai mei””.
Dorind Sfântul Calinic să asculte ultima Liturghie pe pământ și să se bucure de praznicul Învierii lui Hristos, în ziua de Paști a slujit un preot Sfânta Liturghie în paraclisul chiliei unde ședea, și s-a împărtășit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era ziua de 7 aprilie, 1868.
În joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevăzute de Sfântul Calinic. Câteva zile mai înainte, a venit la el starețul mănăstirii, Arhimandritul Ștefan, pe care îl iubea foarte mult și i-a dat testamentul pentru înmormântare scris cu câtăva vreme înainte. Apoi l-a mai învățat și ceva lucruri duhovnicești, vorbind amândoi multe ceasuri.
În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfântul Calinic și i-a citit Utrenia. După otpust au stat amândoi de vorbă, vorbind pentru mântuire și alte lucruri folositoare. Când se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa. Iar la orele cinci, dimineața, Sfântul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano, ca să-l îmbrace în cămașă și haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe față, s-a pieptănat și a binecuvântat pe toți câți erau în casă. Spunea ucenicilor: „Au venit niște oameni mari în casă și vor să mă ia cu dânșii”.
Cum stătea așa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ținând crucea în mână, s-a închinat ei, a sărutat-o și a zis: „Sfântă Cruce, ajută-mi!” Iar către ucenici a zis: „Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume!” Și, rezemându-și capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat adânc și și-a dat duhul în mâinile Domnului, fiind numărat în ceata Sfinților Ierarhi ai Bisericii lui Hristos.
La înmormântarea Sfântului Calinic, care a avut loc sâmbătă, 13 aprilie, a venit Mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai mulți egumeni și zeci de mii de credincioși, încât nu mai încăpeau în amândouă ostroavele. Cu toții se sileau să-i sărute mâinile. Trupul său era îmbrăcat în veșminte arhierești, așa cum poruncise el, era așezat pe scaun, cu cârja și Evanghelia pe braț.
Slujba prohodului s-a făcut în Biserica cea mare din ostrovul Sfântului Nicolae. Apoi patru preoți l-au purtat pe brațe, împreună cu zeci de arhierei, preoți și diaconi și l-au înmormântat așezat pe scaun, în partea de nord a pridvorului Bisericii Sfântul Gheorghie, ctitorită de el.
Tot atunci s-a citit și testamentul lăsat de Sfântul Calinic de la Cernica, pe care îl dăm în continuare:
DIATA (Testamentul) PREASFINȚITULUI EPISCOP CALINIC
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Eu, smerit arhiereu Calinic, Episcopul Râmnicului Noului Severin, auzind glasul Domnului ce zice în Sfânta Evanghelie: Fiți gata, că în ceasul care nu gândiți, Fiul Omului va veni, seara sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșilor, sau dimineața. Ca nu cumva venind fără de veste, să vă afle dormind (Luca 12,40).
Acest glas al lui Dumnezeu auzind, și temându-mă, fiind cu totul cuprins de neputințe și bătrânețe și din zi în zi slăbind cu trupul, așteptând în toată vremea acel ceas zis de Domnul, ceasul morții, după putere înainte găsindu-mă spre ieșirea dintru această vremelnică viață, am gândit să scriu această duhovnicească a mea înștiințare și diată, ca să fac cunoscut fiecăruia ce ar voi, după sfârșitul meu, să cerce averile chiliei mele. Ca adică să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce au slujit mie pentru Dumnezeu, ca să afle bogăția mea sau comoara pe care din tinerețe o am adunat.
Pentru că, de când am îmbrăcat sfântul și îngeresc cin monahicesc, în Sfânta Monastire Cernica, la anul al nouăsprezecea al vieții mele – 1808, noiembrie, 12 – și m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am viețuirea cea de bunăvoie, dintru acea vreme până la apropierea de mormânt, n-am câștigat averi sau mișelii, ci numai sfinte cărți! N-am adunat aur și argint; n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului.
Că necâștigarea cea călugărească cu duhul și cu lucrul, după putință m-am sârguit a păzi, neîngrijind de sine-mi, și punându-mi toată nădejdea spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a lăsat. Iar darurile cele ce le primeam de la făcătorii mei de bine și veniturile cele de la dregătorii, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi și ale monastirei trebuințe, cât am fost arhimandrit.
Asemenea și arhiereu fiind, n-am adunat veniturile, ci le-am cheltuit la trebuințele mele și nevoile celor lipsiți frați în Hristos și unde Dumnezeu mi-au poruncit, și la înnoirea Episcopiei, fiind cu totul în dărăpănare.
Drept aceea, nimeni să nu se ostenească după moartea mea cercând sau iscodind orice fel de adunare a chiliei mele, că eu nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu sărăcia cea călugărească, mai mare la sfârșit, ca să se arate că lui Dumnezeu cred. Că mai primit îi voi fi lui Dumnezeu de nu va rămânea după moartea mea niciun ban, decât de s-ar împărți cea mai multă strânsoare după mine. Și dacă n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atât de sărac, să mă dea obișnuitei îngropări, apoi mă rog acelora care își aduc aminte de moartea lor, să-mi târască păcătosul meu trup la oricare Biserică săracă și acolo lângă trupuri să-l îngroape. Iar dacă voirea stăpânitorilor ar porunci să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, fiind în eparhie, să mă îngroape în Episcopie, lângă Biserica cea din nou făcută. Iar fiindu-mi săvârșirea afară de eparhie, să mă îngroape în Sfânta Monastire Cernica, lângă Biserica cea nouă de noi zidită, unde ne-am călugărit și mult ne-am ostenit din tinerețe la bătrânețe.
Deci, dacă cel ce va voi ca fără de bani să-mi pomenească păcătosul meu suflet la rugăciunile sale, pentru Dumnezeu, unul ca acela și singur să fie pomenit întru Împărăția Cerului. Iar cel ce va avea trebuință de plată pentru pomenire, mă rog să nu mă pomenească pe mine, cel atâta de sărac, cel ce nimic nu mi-am lăsat de pomenire. Iar Milostivul Dumnezeu să fie milostiv tuturor și mie păcătosul, în veci. Amin.
Aceasta este diata și duhovnicească a mea scrisoare, aceasta este înștiințarea de averea mea. Iar necrezând cineva aceasta și ar începe cu iscodire a cerca aur și argint, măcar și mult de s-ar osteni, nimic nu va afla. Iar Milostivul Dumnezeu va judeca. Amin”.
Anul 1860, s-a scris de noi smeritul Arhiereu CALINIC, Episcopul Râmnicului, Noul Severin
După înmormântarea Sfântului Ierarh Calinic, „a venit comisia de la guvern ca să-l cerceteze pentru stare, adică averea personală. Și a aflat bani, o rilă și o jumătate de napoleon și multe adeverințe întărite cu iscălituri de pe la toate locurile pe unde dăduse milostenie, atât de aici din România, cât și din Orient, Ierusalim, Sfetagora (Sfântul Munte) și alte locuri de prin Turcia, hârtii care s-au luat de minister”.
Sursa: Patericul românesc – Arhim. Ioanichie Bălan.
