Pocăinţa aduce mângâiere dumnezeiască

– Părinte, ce este mângâierea dumnezeiască?

– Ce este mângâierea dumnezeiască? O să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi mai bine. Un copil face o poznă mică: strică, de pildă, o unealtă a tatălui său, iar după aceea se mâhneşte şi plânge, deoarece el o consideră foarte mare. Cu cât plânge mai mult şi îşi recunoaşte greşeala ce a făcut-o şi suferă, cu atât mai mult tatăl lui îl mângâie spunându-i: „Nu-i nimic, copilaşul meu, nu te mâhni! Vom cumpăra alta”. Acela însă, văzând dragostea tatălui său, plânge mai mult, din mărime de suflet. „Nu pot să nu mă mâhnesc. Iată, acum trebuie unealta, iar eu am stricat-o”. „Copilaşul meu, nu-i nimic, era veche”, îi spune din nou tatăl. Dar acela iarăşi se mâhneşte. Şi cu cât acela se mâhneşte, cu atât mai mult tatăl său îl strânge în braţe, îl sărută şi îl mângâie. Aşa şi aici, cu cât omul suferă mai mult şi se mâhneşte pentru păcătoşenia sa sau pentru nemulţumirea sa faţă de Dumnezeu şi plânge cu mărinimie că L-a mâhnit pe Dumnezeu-Tatăl cu păcatele lui, cu atât şi Dumnezeu îl răsplăteşte cu veselia dumnezeiască şi-l îndulceşte lăuntric. Mâhnirea aceasta are durere, dar are şi nădejde şi mângâiere.

Dar cel care doreşte mângâiere dumnezeiască nu trebuie să ceară mângâiere. Ci trebuie să-şi simtă greşeala sa, să se pocăiască şi atunci mângâierea dumnezeiască va veni singură. Cândva, în Sfântul Munte s-a creat o problemă în care unii s-au compromis. Întâmplător m-a întâlnit unul dintre cei ce se compromiseseră şi mi-a spus: „Ah, cât de mult doream să te văd ca să mă mângâi!”. Şi aceasta pentru că îl „scuturase de praf ” cineva. Însă cel care îl scuturase avea dreptate. Când am auzit, m-am mirat! Să ceară mângâiere, cu toate că greşise! Dacă nu ar fi cerut mângâiere, ci s-ar fi smerit şi ar fi spus: „Am greşit, Dumnezeul meu!”, ar fi venit mângâierea dumnezeiască înlăuntrul său. Însă acela, deşi greşise, voia să-i spun: „Nu-i nimic, nu te mâhni! Nu a fost atât de mare greşeala ta. Nu eşti numai tu vinovat, ci este de vină şi acela”. Ei, dar ce mângâiere este aceasta? Aceasta este bătaie de joc. Mângâierea dumnezeiască vine din pocăinţă.

– Părinte, atunci când după o greşeală urmează o stare de pocăinţă, dar se simte totuşi o zdrobire sufletească şi trupească, oare aceasta înseamnă că pocăinţa nu este corectă?

– În prima zi se justifică o zdrobire sufletească şi trupească. Dar după aceea, atunci când există pocăinţă adevărată, deşi omul se mâhneşte şi-l doare lăuntric, simte mângâiere dumnezeiască.

– Da, dar nu îşi uită greşeala sa.

– Da, nu o uită. Se mâhneşte, dar este mângâiat. Îşi dă o palmă pentru greşeala ce a făcut-o, după care primeşte o mângâiere de la Dumnezeu. O palmă – o mângâiere… Aceasta este pocăinţa ce aduce mângâierea dumnezeiască.

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
55
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Matei 5, 33-41)

Next Post

Viețile Sfinților – iunie, ziua 25

Related Posts