Se apropie Postul Mare, perioadă de pocăință prin excelență. Un tânăr, răzvrătit împotriva preceptelor învățăturii părintelui său și care și-a cheltuit averea materială și spirituală în desfătări de tot felul, constată cu durere că păcatul nu „satură” ci, dimpotrivă – provoacă „foamete” și „lipsă”, iar petrecerea în lumea cea fără de Dumnezeu aduce, până la urmă, înstrăinare și singurătate.
Astfel, într-o clipă de har, realizând cât de mult decăzuse, își „vine în sine”, adică în fire (pentru că păcatul este nefiresc), realizează ce a făcut și înțelege că trebuie să se întoarcă numaidecât la tatăl său. Dar nu oricum! Nu povestindu-și aventurile sau bravând cu „isprăvile” sale, ci plin de regret și umilință: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi!” Așa a înțeles el să meargă și să-și ceară iertare, cu smerenie, cu pocăință și gata să facă muncă de slugă, nu scuzându-se ori pretinzând iarăși demnitatea din care căzuse.
Văzând acestea tatăl său, care nu a încetat să-l aștepte încă din clipa în care a plecat, l-a iertat pe dată și l-a primit cu bucurie. Niciun reproș și nici urmă de „morală”. I-a fost suficientă întoarcerea fiului răzvrătit. A uitat, într-o clipă, de toată amărăciunea pe care i-o pricinuise și i-a dăruit din nou tot ceea ce pierduse (haina, încălțămintea și inelul dregătoriei). A junghiat vițelul cel îngrășat (simbolul Jertfei celei Nesângeroase) și a poruncit să fie organizat ospăț de veselie (semn al comuniunii depline).
Dragii mei,
Fiul cel risipitor constituie și pentru noi exemplu de pocăință, model de întoarcere și recuperare. El a aflat secretul reabilitării. S-a regăsit pe sine și a reușit să se schimbe. A putut să se ridice din întunericul păcatelor, s-a smerit, a găsit în sine puterea necesară să vină înaintea tatălui său recunoscându-și greșeala și să ceară nu ceea ce avusese, ci starea de argat. Pentru aceasta tatăl l-a și primit cu bucurie, căci „acest fiu al său mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.
Tot așa și Tatăl nostru cel ceresc va primi pocăința noastră, dacă vom lua exemplu de conștientizare profundă a stării noastre păcătoase, de regăsire de sine, de smerenie și de întoarcere cu pocăință sinceră la Părintele nostru cel mult iubitor!
Luați aminte și la pilda aceasta:
„Un om care săvârșise multe păcate în viața sa, având într-o zi o viziune a iadului care-l aștepta, se hotărăște brusc să se schimbe. Își vinde averea, împarte totul săracilor și merge la un preot să se spovedească. Spovedindu-l, preotul hotărăște să-i dea un canon de pocăință foarte greu, timp de nouă ani de zile. Omul însă, auzind aceasta, începe să plângă cu amar și să protesteze:
− Nu părinte, nouă ani înseamnă prea puțin pentru câte am făcut eu!…
Văzând pocăința lui, preotul îi spune:
− Cred că… am greșit. Trei ani de pocăință îți sunt de-ajuns!
Atunci omul începe să plângă în hohote și să-l roage pe preot să-l ierte și să-i dea cel mai aspru canon și vreme de mai mulți ani, nu doar trei. La care preotul rectifică:
− Bine, atunci îți dau numai trei zile de pocăință!
Penitentul cade în genunchi. Lacrimile îi curgeau șuvoi și strigă:
− Vai, părinte, știam eu că nici Dumnezeu, nici dumneata nu mă mai puteți ierta… Nu înțelegeți că nici 100 de ani nu mi-ar ajunge să mă pocăiesc?!…
Atunci preotul, văzând un Înger deasupra omului aceluia ținând o carte în care erau scrise toate păcatele lui și pe care lacrimile de pocăință le șterseseră, îi dădu iertare și Sfânta Împărtășanie pe loc, iar Îngerul îi luă sufletul și îl duse direct în Rai!”
PS:Asta vasăzică pocăința smerită și fierbinte! Să ne pocăim și noi cu astfel de pocăință sinceră, plină de regret și smerenie, și Dumnezeu ne va dărui pe dată iertarea greșelilor și, mai ales, mântuirea sufletelor noastre!
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
