Ni se pare cu desăvârșire nepotrivit și foarte nevrednic de Dumnezeu, ca Însuși Dumnezeu să Se pocăiască. Dumnezeu este preaînțelept, încât nu poate face greșeli, este a toate cunoscător și mai înainte cunoscător, încât poate preîntâmpina situațiile și nu este nevoie să Se pocăiască. Și totuși există împrejurări în care Sfânta Scriptură vorbește despre pocăința lui Dumnezeu.
Caracteristic este ceea ce ne arată Cartea lui Iona. Profunda și sincera pocăință a ninivitenilor Îl silește pe Dumnezeu să schimbe planul distrugerii lor, să nu înfăptuiască amenințarea Sa, pe care limpede o propovăduise proorocul, ci să-i ierte. „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit”[1].
Oricât de ciudat se prezintă pentru rațiunea omenească pocăința lui Dumnezeu, pe atât de teologic este adevărul pe care-l descoperă. Într-adevăr, ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să Se pocăiască, nu a fost nici o apreciere greșită, nici o simpatie specială, ci, așa cum observă Sfântul Ioan Gură de Aur, „schimbarea vieții”. I-a văzut pe niniviteni trecând dintr-odată de la modul de viață viclean la cel bun și El „se schimbă spre blândețe, amână distrugerea și iertării îi învrednicește”, explică Sfântul Chiril al Alexandriei. De vreme ce a luat sfârșit păcatul, „Își ridică și El mânia și Se schimbă spre cele folositoare”.
Mesajul este clar și foarte mângâietor pentru lumea păcătoasă și care totdeauna păcătuiește. Propria noastră pocăință anulează sentința de condamnare a lui Dumnezeu pentru noi, respinge amenințarea Sa și îndepărtează mânia trimisă de la Dumnezeu. De îndată ce ne vede că ne întoarcem la El, Dumnezeu – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – aleargă, ne despovărează de greutatea păcatelor și ne oferă darurile Sale. Deoarece noi nu dorim atât de mult mântuirea noastră, pe cât El se grăbește să ne-o dăruiască. Mila și dragostea Sa află cale în inima pocăită și o mântuiesc.
Ce drept puternic pentru mântuire ne-a dăruit cu adevărat Domnul! Dacă cu rugăciunea omul se luptă cu Dumnezeu, cu pocăința putem spune că-L biruiește pe Cel atotputernic. Dar o astfel de putere pe bună seamă presupune multă osteneală din partea noastră. Nu este ușor să-L biruim pe Dumnezeu și să schimbăm hotărârile Lui. Pentru ca Domnul să ne dăruiască această neînțeleasă biruință, trebuie să arătăm fapte de pocăință. Iar faptele pocăinței sunt: credința, conștientizarea păcatului, îndreptarea, rugăciunea, spovedania și postul.
În Sfânta Scriptură toate acestea, incluse într-un singur cuvânt cuprinzător, care ascunde în el o străduință intensă și o profundă fermitate, se numesc întoarcere. Este singura mișcare care-L silește pe Dumnezeu la pocăință, așa cum spune Proorocul Ieremia: „Dacă voi zice cândva despre un popor, sau despre un rege, că-l voi dezrădăcina, îl voi sfărâma şi-l voi pierde. Şi dacă poporul acela, despre care am zis Eu acestea, se va întoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi îndepărta răul ce gândeam să-i fac”[2]. Este singura mișcare care-L face pe Părintele să iasă alergând pe cale și să-l îmbrățișeze și să-l sărute pe fiul risipitor care se întoarce lângă El.
Dar cum se poate să se pocăiască Dumnezeu? O părere este că pocăința lui Dumnezeu constituie un joc de dragoste cu noi, un mod de educație și pedagogie a noastră. Dumnezeu vorbește cu niște copii și de aceea, atunci când ne amenință, se preface că nu este mai înainte cunoscător, dar ne amenință ca și cum ar vorbi unor prunci. Iar când noi de frica amenințării ne pocăim, și El ne spune „mă pocăiesc”. Theodorit al Cirului precizează că Dumnezeu nu se pocăiește ca noi, deoarece nu poate voi una acum și altceva peste puțin. Ci propriei noastre pocăințe îi dăruiește pocăința Sa, numind pocăință schimbarea amenințării. Răul pentru care Se pocăiește Dumnezeu, desigur nu se înțelege o oarecare greșeală a Sa, spune iarăși Sfântul Chiril al Alexandriei, ci „mânia aducătoare de vătămare”, amenințarea pedepsei, după Theodorit.
Așadar, pocăința lui Dumnezeu este iertarea care picură din Harul Său, potrivit cu făgăduința Sa că „inima înfrântă și smerită nu o va urgisi”[3]. Este lăsarea păcatelor noastre, împăcarea noastră cu Dumnezeu, este mijlocirea lui Iisus Hristos, Care S-a făcut „jertfă de ispășire pentru păcatele noastre”[4]. Iar modul prin care pocăința lui Dumnezeu se exprimă și se înfăptuiește în viața noastră, este Taina în care Dumnezeu a rânduit ca omul să-și depună propria sa pocăință înaintea duhovnicului. Acolo, jos sub epitrahilul duhovnicului, pocăința omului întâlnește pocăința lui Dumnezeu și se săvârșește slobozenia.
În realitate Dumnezeu rămâne totdeauna același, neschimbat milostiv și veșnic iubitor. Păcatul însă ne depărtează de El, pune între noi un văl de întuneric, creează în jurul nostru o atmosferă sufocantă. Cu un cuvânt, ne închide în locul absenței lui Dumnezeu, care este locul mâniei. Razele Harului dumnezeiesc nu ajung acolo și tot felul de răutate sălbatică se varsă asupra noastră. Și astfel omul, care păcătuiește fără să se pocăiască, își zidește iadul cu propriile sale mâini.
Pocăința este acea cutremurătoare spărtură în nestrăbătutul stăvilar al despărțirii noastre de Dumnezeu, care o izbutesc lacrimile inimii noastre. Prin crăpătura zdrobirii noastre trece Dumnezeu și ne îmbrățișează. Prin deschizătura spovedaniei noastre se slobozește sufletul nostru și se stabilește în locul milei și al îndelungii răbdări. Prin pocăința noastră devenim aleși ai lui Dumnezeu.
Este foarte folositor să cugetăm totdeauna la pocăința lui Dumnezeu. S-o invocăm și să ne străduim s-o dobândim cu toate mijloacele pe care Biserica le pune la dispoziția noastră. Și să nu uităm că Dumnezeu dorește mult să-I biruim mânia, pentru a se întări mila Sa peste noi.
