Sfântul Nicolae Velimirovici
Când se seamănă sămânţa, puterea căldurii şi a luminii trebuie să pătrundă înăuntru ca s-o facă să crească. Când se plantează pomul, puterea vântului trebuie să vină ca să-l facă puternic şi să-i întărească rădăcina. Când gospodarul îşi construieşte casa, el caută puterea rugăciunii, ca să-i sfinţească casa. Domnul nostru Iisus Hristos a semănat sămânţă de cel mai mare preţ în câmpul lumii acesteia. Trebuia să vină puterea Sfântului Duh ca să-i dea căldură şi lumină şi să o facă să crească. Dumnezeu Fiul a semănat Pomul Vieţii în câmpurile deşerte şi necultivate ale morţii. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului să respire în el, ca să întemeieze Pomul Vieţii.
Înţelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea veşniciei se făcuse sălaşuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea şi înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia să pogoare în acest sălaş şi să-l sfinţească. Mirele Dumnezeiesc Îşi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, şi Duhul bucuriei veşnice trebuia să pogoare ca să unească cerul şi pământul cu un inel şi să înveşmânteze Mireasa în haină de nuntă. Toate urmau să se întâmple aşa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost făgăduit şi Duhul Sfânt a venit. Cine putea să făgăduiască venirea pe pământ a Duhului Atotputernic afară numai de Cel care ştia că Duhul va face ascultare şi va veni? Şi cui va putea să dea asemenea ascultare grabnică dacă nu Celui Unuia faţă de care El are iubire desăvârşită?
O, cât de desăvârşită este iubirea binevoitoare, ca să arate ascultare desăvârşită! Această iubire desăvârşită nu se poate arăta desăvârşit în niciun alt chip decât numai în ascultare desăvârşită. Iubirea este cu grijă mare în toată vremea şi în tot ceasul, şi cu dorinţă şi grabă de a asculta pe cel iubit. Şi din ascultare desăvârşită vine, ca un izvor de lapte şi miere, bucurie desăvârşită, care face iubirea un lucru frumos. Tatăl are iubire desăvârşită pentru Fiul şi Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârşită pentru Tatăl şi pentru Duhul; şi Duhul are iubire desăvârşită pentru Tatăl şi pentru Fiul. Datorită acestei iubiri desăvârşite, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului şi al Duhului, tot aşa cum este Fiul faţă de Tatăl şi de Duhul, şi Duhul faţă de Tatăl şi de Fiul. Iubirea desăvârşită Îl face pe Tatăl slujitor desăvârşit al Fiului şi al Duhului; aşa cum face Fiul Tatălui şi Duhului, şi Duhul Tatălui şi Fiului. Precum niciun fel de iubire din lumea zidită nu se poate asemăna cu iubirea împărtăşită de către fiecare dintre Persoanele Dumnezeieşti, tot aşa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultării lor, Una de Cealaltă Persoană.
„Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârşit” (Ioan 17:4); „Facă-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arată aceste cuvinte ascultarea desăvârşită a Fiului faţă de Tatăl? „Părinte … Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazăr; şi mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: „Părinte, preaslăveşte-Ţi numele!” Atunci a venit glas din cer: „Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12:28). Nu arată toate astea ascultarea desăvârşită a Tatălui faţă de Fiul? „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); „Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15:26). Şi într-adevăr, în a cincizecea zi după Înviere, Mângâietorul, Duhul adevărului, S-a pogorât peste cei cărora El le făgăduise. Nu arată aceasta, ascultare desăvârşită faţă de Fiul?
Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduieşte tuturor credincioşilor: „în cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Romani 12:10), se săvârşeşte întru desăvârşirea ei între Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoană Se sârguieşte să dea cinste mai mare celorlalte două decât Sieşi; aşa cum fiecare doreşte, prin ascultare, să Se facă pe Sine mai mic decât celelalte două. Şi dacă nu s-ar arăta această năzuinţă dulce şi sfântă prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeieşti cinstind pe celelalte două şi micşorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemărginită pe care o are fiecare Persoană faţă de celelalte două, atunci Dumnezeirea Treimică ar ajunge o Persoană fără identitate.
Deci, din iubirea nemărginită pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grăbit să pogoare la vremea potrivită peste Apostoli. Fiul ştia cu siguranţă că Sfântul Duh Îl va asculta pe El şi de aceea El a făcut făgăduinţă sigură de pogorâre a Duhului peste Apostoli. „Voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Săi. Să nu întrebaţi cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte că această putere de sus, Duhul Sfânt, voia să Se pogoare peste ucenicii Săi. Domnul nu numai că ştia de mai înainte aceasta, dar El ştie toate celelalte care urmează să se întâmple până la sfârşitul veacurilor şi după acest sfârşit. Dar dacă pătrunzi mai adânc cu osebire în lăuntrul acestei întâmplări, veţi vedea că această cunoaştere mai dinainte şi proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoaştere mai dinainte şi o proorocire numai în măsura în care se referă la fapta din afară a acelei pogorâri: nu se referă la acceptarea şi voinţa Duhului de a face Voia Fiului şi de a Se pogorî. Căci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnică şi de bună voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Căci nu se spune în Evanghelie că Iisus era plin de Duh Sfânt (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit că se împlinise în El proorocia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor” (Luca 4:18)? Iată că este lămurit că Fiul se află în unime nedespărţită cu Duhul Sfânt şi cu Tatăl, în împărtăşire desăvârşită de iubire, ascultare şi bucurie. Ungerea cu mir de către Duhul dovedeşte prezenţa reală şi vie a Duhului într-o persoană. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir să spună ceva despre Duhul Însuşi şi Duhul să nu ştie; sau să făgăduiască împreună lucrare cu acest Duh şi Duhul să nu fie de acord dinainte? Evanghelia de astăzi arată şi faptul că Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum şi faptul că El se afla în împărtăşire desăvârşită cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare şi fiecare făgăduinţă a Domnului.
Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei şi a strigat zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Această sărbătoare este Sărbătoarea Cortului, care se sărbătoreşte toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul călătoriei iudeilor prin pustiu. Această sărbătoare era sărbătorită în luna a şaptea potrivit socotelii iudaice, corespunzător lunii noastre septembrie, şi era sărbătoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sărbătorit vreme de şapte zile şi ultima zi trebuie să fi fost cu totul măreaţă, fiind numită „mare”. „Dacă însetează cineva”, a strigat Domnul, „să vină la Mine şi să bea”. În Ierusalimul cel deşert, era greu să găseşti apă pentru mulţimile de oameni obişnuiţi. Sacagiii cărau apă de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apă în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul să vorbească despre sete şi apă? Probabil că oamenii se plângeau de sete; probabil că El Se uita la sacagiii care cărau cu mare osteneală cobiliţele lor grele cu apă din dealul Siloamului până pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situaţia că era ziua cea din urmă şi Domnul a vrut să folosească timpul ca să aducă ideea setei duhovniceşti oamenilor cu inimi învârtoşate şi ca să le dea lor băutură duhovnicească. Domnul spusese femeii samarinence: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Şi El Se gândeşte acum la aceeaşi apă dătătoare de viaţă, duhovnicească, întrucât El cheamă pe fiecare om însetat: „să vină la Mine şi să bea!”
„Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.) Mai presus de toate Domnul arată nevoia credinţei în El. El a făgăduit răsplată numai celor care au o credinţă în El şi asta înseamnă numai precum a scris Scriptura. Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; căci iată, toţi proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezătorul. Ilie şi Ioan Botezătorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu şi înaintemergători ai Domnului. Sfânta Scriptură vorbeşte despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl din veşnicie şi din Preasfânta Fecioară Maria în vremelnicie. Când Apostolul Petru a mărturisit o asemenea credinţă în El, spunând: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a lăudat asemenea credinţă. Când cârmuitorii şi cărturarii au încercat să-L pună pe El în încurcătură prin felurite întrebări fără limpezime, El i-a pus pe ei în încurcătură şi le-a povestit citând din Sfânta Scriptură că Mesia cel aşteptat nu era numai Fiul lui David, ci şi Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este să se creadă în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlăturate, de la prima la ultima. În afară de El, credinţa este deşartă, nădejdea este deşartă şi iubirea este fără de folos. Dar credinţa adevărată în El duce la mântuire – fapt ce poate fi adeverit de către cei care au credinţă adevărată. Cum se poate întări aceasta? Din trupurile lor râuri de apă vie vor curge. Prin „apă vie” se înţelege aici Duhul Sfânt, după cum explică Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni să se sălăşluiască în el, şi râul duhovnicesc, de viaţă dătător va curge din trupul lui. Dar de ce din pântecele (trupul) lui? Pentru că trupul este sălaşul Duhului Sfânt, în sfinţi, după cum spune Apostolul: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeşte credincioşilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Prin „trup” în sens mai restrâns se înţelege inima omului ca centru al vieţii, atât trupeşti, cât şi duhovniceşti. „Fiul meu”, spune înţeleptul împărat, „păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele” (Psalm 50:11). Şi iarăşi spune Apostolul Pavel: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre” (Galateni 4:6). Şi astfel din inimă, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viaţă dătător prin omul, în tot întregul lui, atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Urmează de aici faptul că trupul credinciosului se va face o armă pentru duhul omului şi duhul omului o armă pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curăţit, luminat, întărit şi va fi făcut fără de moarte prin aceşti curenţi ai Duhului, aşa încât toate gândurile sale, întreaga iubire şi lucrare se vor îndrepta către viaţa veşnică. Curentul vieţii sale va curge în veşnicie şi acela al veşniciei în viaţa sa.
Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Adică: Duhul Sfânt încă nu fusese dat credincioşilor, cu toate că El era cu Iisus. Duhul Sfânt încă nu-Şi începuse lucrarea Sa în lume, întru toată plinătatea Sa şi întru toată puterea Sa. Căci Domnul Iisus încă nu fusese preaslăvit: jertfa Lui pentru omenire încă nu se sfârşise şi lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor încă nu se sfârşise. În rânduiala mântuirii omului, Tatăl este pe deplin lucrător în lume când El Îşi trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrător în săvârşirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, şi Duhul Sfânt este pe deplin lucrător în întemeierea, sfinţirea şi continuarea lucrării Fiului. Dar aceasta nu înseamnă că, atunci când Tatăl este lucrător, Fiul şi Duhul nu sunt; că atunci când Fiul este lucrător, Tatăl şi Duhul nu sunt; şi atunci când Duhul este lucrător, Tatăl şi Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toată plinătatea lucrării Sale pe pământ, Tatăl şi Duhul erau împreună lucrători cu El, aşa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, şi aşa cum spunea Domnul Însuşi: „Tatăl Meu lucrează … şi Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatăl şi Fiul lucrează împreună şi în acelaşi timp. Duhul Sfânt face la fel, aşa cum se vede din făgăduinţa Domnului Iisus că El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Săi şi că El Însuşi va rămâne cu ei „în toată vremea până la sfârşitul lumii„. Dumnezeirea Treimică este deofiinţă şi nedespărţită, dar, în raport cu lumea zidită, Dumnezeirea Îşi săvârşeşte lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostază Dumnezeiască şi alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a făgăduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, aşa încât se poate spune că făgăduinţa a venit atât de la Duhul Sfânt, cât şi de la Fiul.
Să vedem acum în ce chip s-a împlinit această făgăduinţă şi cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, căruia Îi închinăm noi astăzi această sărbătoare sfântă. Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. La porunca Domnului lor, Apostolii au rămas în Ierusalim şi au aşteptat putere de sus care să le spună ce vor urma să facă. Ei erau uniţi în suflet şi în rugăciune, toţi ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este mulţumit sufletul îi deosebeşte sau îi face pe oameni asemănători; şi mulţumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una şi aceeaşi lucrare; sufletele lor erau pline de laudă a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplaseră şi cu aşteptarea celor ce urmau să se întâmple.
Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngereşti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pământ, ci din cer; nu din vânturile pământeşti, ci de la puterile cereşti. Acest zgomot arată pogorârea Împăratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul. Duhul nu este foc, după cum nici porumbel nu este. El S-a arătat la Iordan în chip de porumbel şi acum Se arată ca un foc; în primul caz pentru a semnifica întreaga înţelepciune şi curăţia Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, şi aici pentru a semnifica putere ca de foc, căldură şi lumină: o putere care arde păcatul, o căldură care aprinde inima şi o lumină care luminează mintea. Duhul nu are trup şi nu primeşte niciun fel de trup, ci Se arată, potrivit trebuinţei, în chip materialnic, care simbolizează cel mai bine sensul momentului. De ce, în această împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperit în chipul limbilor de foc, astfel că s-a aşezat câte o limbă de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lămurit din ceea ce urmează:
Şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Iată cum se lămureşte faptul că Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost să dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul că, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pământului, aşa cum a arătat lămurit Domnul după Învierea Sa, poruncind ucenicilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru că iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul şi Îl răstignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însuşi a făcut o nouă alegere dintre toate popoarele de pe pământ, zidind un nou popor ales, nu care să aibă o singură limbă, ci un singur duh, un popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos să fi mers să înveţe toate neamurile dacă nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, aceşti misionari ai Evangheliei au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a înţelege şi vorbi în limbi străine. Ca oameni simpli, ei cunoşteau numai limba aramaică, limba lor maternă, şi nicio altă limbă. Dacă aceştia ar fi învăţat multe alte limbi în chip obişnuit, când le-ar fi învăţat? Nu le-ar fi trebuit viaţa întreagă ca să înveţe atât de multe limbi câte i-a învăţat pe ei într-o clipă Duhul Sfânt? Căci iată cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romanii în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi!
Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simplă, cu căutătura simplă şi cu haine simple, şi fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slăvit în limba sa! Cum puteau să nu se minuneze? Cum puteau să nu fie uimiţi? Unii dintre ei, neştiind cum să desluşească ceea ce se întâmpla, au început să spună că Apostolii erau beţi. Dar, aşa cum se întâmplă adesea, oamenii cinstiţi par beţi celor beţi, şi oamenii cu gândire dreaptă par nebuni celor nebuni. Legaţi de pământ şi beţi cu de-ale pământului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fuseseră umpluţi de Duh Sfânt şi care, ca purtători de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul să spună? Oamenilor obişnuiţi nu le plac surprizele şi atunci când vin surprizele aceştia le întâmpină fie cu mânie, fie cu batjocură. Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel războinic, care dă buzna în casa altui om. El intră în casa a cărei uşă se deschide de bunăvoie şi acolo unde El este aşteptat ca Oaspete drag şi îndelung aşteptat. Apostolii L-au aşteptat cu mult dor şi Acesta S-a pogorât peste ei şi Şi-a făcut sălaş în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu răcnet de ameninţare, ci cu strigăt de bucurie.
O, fraţii mei, cât Se bucură de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrăit prin cuvânt, când află suflete curate care sunt deschise Lui şi ard de dorul Lui! Cu strigăt de bucurie, El Se sălăşluieşte în ei şi le dă lor darurile Lui cele bogate. El intră în ei ca un foc, ca să ardă de tot ultimele rămăşiţe ale seminţei păcatului; pentru ca lumina să-i lumineze pe ei cu lumina cea cerească care nu apune niciodată; pentru ca fierbinţeala să-i încălzească pe ei cu căldura sfântă a iubirii, cu care se încălzesc cetele îngerilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: „Precum lampa, deşi este plină cu ulei şi are fitil, rămâne în întuneric dacă nu este aprinsă cu foc, tot aşa şi sufletul este stins şi întunecat până când este atins de lumina şi de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinţă la vremea aceea. Dar mai târziu, tot ca răspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei şi alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul înţelepciunii, darul vorbirii, darul îndurării, darul păcii lăuntrice, darul statorniciei în credinţă şi în nădejde, darul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelşugare şi cu bucurie mare, nu numai Apostolilor, ci şi urmaşilor lor şi tuturor sfinţilor din Biserica lui Hristos până în ziua de astăzi, toate astea după nevoia şi curăţia oamenilor. Prin lucrările Sale pe pământ, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatălui, cât şi Duhului Sfânt. De la primele zile ale vieţuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse această bucurie pe care a simţit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a făcut pentru Acesta prilejul de a fi lucrător printre oameni în toată plinătatea puterii Sale. Cu adevărat, El era lucrător în toată vremea şi în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încătuşaţi de păcat de la căderea lui Adam în păcat până la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stăvilită şi stingherită de păcatele oamenilor. El urma o cale strâmtă printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vieţii pentru ca acesta să nu se isprăvească cu totul. El a lucrat şi prin legile firii, şi prin legile oamenilor, prin prooroci şi împăraţi, prin artişti şi înţelepţi – în măsura în care puteau, şi voiau, ca să se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cădeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în ţărâna pământului, aceasta era din căldura cu care El înflăcăra inimile oamenilor.
Oricând un om înţelept avea o străfulgerare a cunoaşterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fără de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta vreo alegorie a vieţii, care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca să vadă adevărul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui dătătoare de viaţă. Ori de câte ori omul care este cu adevărat demn, cu credinţă în Dumnezeu şi jertfelnic, a apărat dreptatea şi adevărul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fără însufleţire ori bucurie mare. Acestea fuseseră numai fărâmituri aruncate întemniţaţilor celor flămânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul păcatului şi al morţii şi a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Săi înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunaţi, împărăteşti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigăt de bucurie şi în plinătatea puterii Sale, Şi-a făcut sălaş în ei. Duhul Sfânt, care era încă mâhnit de păcatul lui Adam, a început încă o dată lucrarea Lui nestrâmtorată a puterii şi însufleţirii între oameni.
Pentru o mai bună înţelegere, vă poate ajuta această asemănare: soarele străluceşte iarna şi primăvara, dar lumina şi căldura lui nu pot face să crească nimic prin zăpada iernii. Cu toate acestea, acelaşi soare, care trimite aceeaşi căldură şi lumină, face să încolţească şi să crească toate seminţele semănate. Oamenii de ştiinţă ne spun că partea pământului, acolo unde este iarnă, se îndepărtează de soare, că zonele acoperite cu zăpadă sunt aşezate mai departe de soare şi că acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat şi razele nu ajung nemijlocit. Primăvara, acea parte a pământului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zăpadă se apropie de soare, şi lumina şi căldura soarelui ajung ca raze directe. De la Adam până la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pământul iarna. Duhul Sfânt dădea lumină şi căldură, dar, din pricina răsucirii păcătoase a sufletului omului şi a îndepărtării lui de Dumnezeu, acesta a rămas îngheţat şi niciun fel de roadă nu putea înmuguri şi creşte din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului şi l-a adus aproape de Dumnezeu, a curăţit gheaţa şi zăpada de pe el, l-a arat şi a semănat în el sămânţă sfântă. Şi atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primăvara, să nască şi să pună în privelişte, prin puterea Lui, roade dulci şi minunate în câmpul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodată să facă minunile cu care primăvara împodobeşte pământul. Şi în acelaşi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, vieţuind cu sufletele păcălite de gheaţa şi zăpada înşelării de sine, nu pot crede niciodată darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobeşte pe cei care se apropie de El, şi se aşează sub razele nemijlocite ale luminii şi căldurii Lui Dumnezeieşti. Cum ar putea un eschimos, care s-a născut şi a trăit toată viaţa în gheaţă şi zăpadă, să creadă călătorul din pământurile sudice, când acesta îi vorbeşte despre copaci şi pomi în floare, şi pajişti acoperite cu flori multicolore, şi despre coline verzi?
Tot la fel nici oamenii dintr-o ţară îndepărtată de Dumnezeu, îngheţată şi întunecată de păcat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când aceştia începeau să anunţe veştile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatăl care cheamă la El pe toţi cei care vor să se numească fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trăit printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morţi întru putere şi S-a înălţat întru slavă; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei şi le-a dat lor daruri cereşti; despre ţara plină de lumină, fără de moarte, din cer, de care ne desparte numai păcatul; despre curăţia vieţii care este căutată la noi pentru ca să ne putem întoarce în ţara noastră cea cerească şi să ne facem însoţitori şi fraţi ai îngerilor în viaţa veşnică. Unii credeau în aceste veşti pline de bucurie; alţii nu. De la sfinţii Apostoli au curs râuri de apă vie prin toată lumea. Unii s-au apropiat şi au băut din destul din această apă vie; alţii nu au băut. Apostolii umblau printre oameni ca nişte dumnezei, făcând minuni, alinând fiecare întristare şi tămăduind fiecare slăbiciune, propovăduind pocăinţa şi iertarea de păcate. Unii i-au primit cu bucurie, dar alţii i-au prigonit cu mânie şi batjocură. Cei care i-au primit au simţit împărtăşirea lor cu Duhul Sfânt şi lucrarea Lui în ei. Şi aşa Poporul Sfânt sporea ca număr şi Biserica lui Dumnezeu se lăţea şi se întemeia în lume. Aşadar sămânţa a încolţit şi a dat roadă. Aşadar casa adevărului, a cărei piatră de temelie era Domnul Iisus, a fost sfinţită de către Duhul Sfân, şi s-a întins în toate cele patru colţuri ale pământului, turnurile sale ajungând până la cele mai mari înălţimi ale cerului.
Sărbătorind astăzi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârşită pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie şi ascultare nesfârşită, dorea să coboare pe pământ şi să ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, să pomenim în laude de înălţare pe Preasfânta Fecioară Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli. Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserică, ca şi împărtăşirea de un singur gând, a sfinţilor, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca preaaleasa. „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioară. Şi ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat naştere Rodului Celui Preaslăvit, mireasma căruia străbate cerul şi pământul şi prin care toţi credincioşii sunt hrăniţi de la primul până la ultimul. O, Preasfânta şi Preacurata Maica Domnului, tu, zorii şi leagănul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie şi ascultare, ocrotitoarea şi mijlocitoarea noastră înaintea tronului lui Dumnezeu, roagă-te neîncetat pentru noi, dimpreună cu sfinţii Apostoli!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino peste noi, şi Te sălăşluieşte întru noi, şi vieţuieşte întru noi ca putere, lumină şi căldură, ca viaţă a noastră şi bucurie a noastră! Curăţeşte-ne pe noi de toată întinăciunea şi, Bunule, mântuieşte sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie şi gurile noastre de laude, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
