,

Polieuct, prietenul cel curajos

Demult, într-o cetate din Armenia, în vecinătatea Mării Negre, trăiau doi tineri: Nearh și Polieuct. Erau soldați în armata romană, vestiți pentru vitejia de care au dat dovadă în nenumărate bătălii. Mai mult, ei nu erau doar colegi de arme, ci prieteni buni, trăind ca frații.

Într-una din zile s-a făcut zarvă mare pe ulițele cetății și prin târguri. Trimișii de la palatul domnesc citeau porunca cea nouă a împăratului, care îi obligă pe toți să se închine zeilor. Cei care nu împlineau această poruncă, urmau să aibă parte de chinuri cumplite.

Nearh venea spre casă și, auzind porunca, tare s-a întristat. Se gândea la familie și i s-a strâns inima. Îi iubea nespus pe ai lui și căuta o cale prin care să-i ferească de pericolul ce îi pândea, pentru că aveau să fie asuprite și rudele sale, dacă el va fi prins. Nearh era creștin, iar pentru cei ca el vremurile erau tulburi. Pe atunci, creștinii nu erau acceptați, ci prinși și chinuiți doar pentru că ei credeau într-un singur Dumnezeu. De aceea, cei mai mulți își tăinuiau credința.

Apoi, gândul i l-a adus în fața ochilor pe prietenul său, Polieuct. „Oare ce se va întâmpla cu el?” se întreba Nearh în sinea lui. El era creștin, dar Polieuct avea altă credință. Nu de teama chinurilor ce-l amenințau s-a mâhnit Nearh, ci de teama ca nu cumva prietenia cu Polieuct să se rupă sau să se răcească, din pricina acestei porunci, care amenința cu pedepse pe creștini și promitea daruri și cinste celor ce respectau credința în zei.

Îi veneau în minte tot felul de peripeții prin care au trecut el și Polieuct, încă de când erau mici. Copil fiind, Nearh făcuse o mulțime de năzbâtii. De multe ori, Polieuct era cel care îl salva, spunând că el a avut inițiativa faptelor năstrușnice și nu se supăra dacă era certat în locul prietenului său. Nearh își amintea cum odată s-a luat la bătaie cu doi băieți. A primit o lovitură și el a fugit acasă. Părinții l-au văzut cu nasul spart, s-au speriat și au ridicat glasul la el, gândind că cine știe ce fapte necugetate a făcut. Polieuct, care a văzut tot, a luat asupra sa pățania aceasta, spunând că el a fost cel care s-a încăierat cu cei doi copii. Astfel, Polieuct a fost cel dojenit. El n-a spus nimic despre Nearh, doar și-a cerut iertare pentru supărarea pricinuită. Nearh, mai întâi a răsuflat ușurat că a scăpat fără nicio mustrare. Mai apoi, s-a simțit rușinat că l-a lăsat pe prietenul lui să fie certat pentru o faptă pe care nu o făcuse. Nearh i-a rămas recunoscător lui Polieuct și a înțeles că prietenia adevărată se arată prin fapte, nu prin vorbe. Şi a mai învățat ceva: să-și asume responsabilitatea faptelor lui.

În fața casei, îl aștepta Polieuct. Văzându-l pe Nearh, îl întrebă:

– S-a întâmplat ceva? Te văd tare abătut.

Nearh, foarte tulburat, mai întâi n-a vrut să vorbească, dar mai apoi i-a povestit despre porunca împăratului și a adăugat:

– Nu am vrut să-ți spun ce mă apasă pentru a nu te întrista și pe tine, însă trebuie să știi că porunca împăratului ne va despărți. Eu n-am de gând să renunț la Hristos, chiar dacă asta înseamnă să mor, însă am încredințarea că voi ajunge în fața Lui, Împăratul și Dumnezeul meu.

Tu, însă, ai altă credință și vei rămâne în viață. Vei fi răsplătit cu daruri și onoruri, te vei putea mândri înaintea oamenilor, poate vei ajunge general în armată… Un lucru este clar: noi doi nu ne vom mai putea întâlni niciodată, nici măcar în Împărăția lui Dumnezeu.

Auzind aceasta Polieuct și-a amintit de o vedenie, pe care o avusese înainte cu câteva zile și a spus:

– Despre ce tot vorbești, Nearh? Știi, nu de mult timp am avut un vis ce părea atât de real! L-am văzut pe Mântuitorului Hristos, Căruia tu slujești. S-a apropiat de mine, mi-a luat haina cea bună, pe care o primisem când am devenit comandant de oaste și m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, strălucitoare, dar al cărei preț și frumusețe mi-e cu neputință să le descriu. Apoi, mi-a dat un cal înaripat.

Auzind acestea, fața lui Nearh s-a luminat dintr-o dată:

– E limpede! Dumnezeu nu vrea să te lase așa, fără să-L cunoști. Vrea să te îmbraci în haina cea albă a botezului, să devii creștin, iar calul înaripat trebuie să însemne alergarea grabnică spre cer. Mă bucur mult că acum L-ai cunoscut pe Dumnezeu!

– Dar nu mi-ai vorbit tu despre El? Oare nu L-am cunoscut când îmi povesteai și îmi citeai Sfânta Evanghelie și eu mă minunam de cuvintele Lui? Numai numele de creștin nu-l am, dar cu inima sunt creștin.

– Așa este! s-a înveselit Nearh și a continuat: să știi că, în ceea ce mă privește, era o vreme când nu-mi doream nimic altceva decât să lupt cu vitejie pentru împărat. Visam la bogății și la onoarea de a conduce oștirile. Însă acum, nu îmi trebuie nici bogățiile, nici mândria de a fi soldat. Toate acestea sunt trecătoare. Vreau doar să-mi trăiesc viața simplu, cu bucurie și spre ajutorarea celorlalți, după cum a trăit Mântuitorul nostru.

– Chiar nu-ți pasă de cinstea de care ai parte, fiind conducător de oaste? îl mai întrebă spre încercare Polieuct.

– Prietene Polieuct, cred că încă nu cunoști cinstea și fericirea cea nesfârșită, pe care Domnul Hristos le-a pregătit celor ce-L urmează. Nu pot fi comparate acestea cu nimic pământesc, nici măcar cu onoarea de a fi mare comandant în armată. Pe de altă parte, îți amintești de tâlharul răstignit pe cruce, în dreapta Domnului? El a moștenit cerul, fără să fi fost botezat, doar recunoscându-și păcatele și pe Iisus Hristos drept Mântuitor.

– Oricare ar fi voia lui Dumnezeu, eu știu că am cunoscut fericirea adevărată: am învățat să nu mă mai las cuprins de cele lumești, ci să îmi îmbogățesc sufletul, prin iubirea de aproapele și de Dumnezeu! spuse Polieuct. E adevărat, până să te cunosc pe tine, eram atât de mândru că sunt soldat, că lupt pentru împărat, că sunt răsplătit cum se cuvine, cu bani și onoare. Însă acum îmi doresc să lupt pentru Împăratul Hristos, Cel Care îmi dăruiește cu adevărat nemurirea. Sunt hotărât să merg și să-mi mărturisesc credința, indiferent ce-are să mi se întâmple!

Astfel, Polieuct, văzând idolii pe care păgânii îi duceau spre altare, la închinare, a prins curaj și i-a smuls de la cei ce-i purtau, i-a aruncat la pământ, mărturisind că este creștin. Toți au rămas uluiți de această faptă neașteptată.

Felix, socrul lui Polieuct, care avea împuternicire de la împărat să-i prigonească pe creștini, s-a îndurerat văzând ce a făcut ginerele său și se gândea cu mare tristețe la faptul că nădejdea și sprijinul familiei sale sunt pierdute. De aceea, a încercat să zdruncine statornicia lui Polieuct, întâi cu vorbe frumoase, apoi cu amenințări, dar nu l-a convins pe tânărul ostaș să renunțe la credință. Nici soția sa, Paulina, nu a reușit să-l convingă. Polieuct i-a spus cu blândețe, însă hotărât:

– Draga mea Paulina, ascultă-mă… Știu că îți este greu să mă vezi renunțând la toate, chiar și la viața aceasta. De mult timp mă gândesc la Hristos, Mântuitorul, și acum a venit vremea să-L urmez. Te iubesc, dar mai mult decât orice, Îl iubesc pe Dumnezeu… Lasă toate ale tale și vino cu mine să ne închinăm lui Dumnezeu împreună. Așa vom fi alături mereu!

Dar Paulina, auzindu-l, s-a îndepărtat și se gândea că Polieuct cu siguranță a pățit ceva rău, altfel nu își putea explica ce s-a întâmplat cu el, de vorbește așa.

Fiind prins, Polieuct și-a arătat adevărata vitejie și stăpânirea de sine. Gândul că fiecare pas îl apropie de Dumnezeu, l-a făcut să simtă bucuria de a fi soldatul cel fără de teamă, ce luptă astfel pentru dobândirea Împărăției celei veșnice. Trecând pe lângă Nearh, Polieuct i-a vorbit, îmbucurat:

– Îți mulțumesc pentru că mi-ai deschis ochii inimii…îți mulțumesc pentru prietenia noastră, întărită de dragostea pentru Hristos! Mântuiește-te, Nearh! Iar Nearh I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru bucuria de a fi avut un astfel de prieten ca Polieuct și s-a simțit întărit în suferințele pe care și el le-a avut de îndurat pentru credința lui.

Astfel, luptătorul lui Hristos, Polieuct, a înfruntat cu vitejie moartea, împreună cu prietenul său, Nearh, luând în stăpânire împărăția pe care Dumnezeu a promis-o tuturor acelora care vor avea curajul să lupte cu credință pentru ea.

Extras din 12 luptători și eroi adevărați– Florina Jinga, Editura Nepsis, 2017.