– Părinte, la ce trebuie să se gândească cineva în ziua naşterii sale?
– Să se gândească la ziua în care va muri şi să se pregătească pentru marea călătorie.
– Părinte, dacă la dezgroparea unui mort se va afla trupul său neputrezit, aceasta se datorează vreunui păcat de care acel om nu s-a pocăit?
– Nu, nu întotdeauna pricina este un oarecare păcat. Aceasta se poate datora şi medicamentelor pe care le-a luat sau pământului din cimitir. Dar, oricum ar fi, atunci când cineva este scos neputrezit, îşi ispăşeşte oarecum păcatele sale prin defăimarea pe care o suferă după moartea sa.
– Părinte, de ce noi uităm de moarte deşi ea este faptul cel mai sigur pentru om?
– Ştii că mai demult în vieţile de obşte exista un monah care avea ca ascultare să le aducă aminte celorlalţi părinţi de moarte? În timpul ascultării sale trecea pe la toţi părinţii şi fraţii şi îi spunea fiecăruia: „Frate, vom muri”. Viaţa este înfăşurată într-un trup muritor. Iar această mare taină nu este uşor să o înţeleagă acei oameni care sunt numai „trupuri”, care nu vor să moară şi nici măcar să audă de moarte. De aceea pentru unii ca aceştia sfârşitul vieţii lor este o îndoită moarte şi o îndoită mâhnire.
Din fericire, însă, Bunul Dumnezeu a rânduit lucrurile, astfel încât cel puţin bătrânii, care fireşte sunt mai aproape de moarte, să se folosească duhovniceşte de unele lucruri. Părul li se albeşte, curajul li se împuţinează, puterile trupeşti încet-încet îi părăsesc, începe să le curgă saliva, şi astfel se smeresc şi sunt nevoiţi să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. Chiar dacă ar vrea să facă vreo neorânduială, nu vor putea pentru că toate acestea îi frânează. Sau dacă aud că cineva de vârsta lor sau mai tânăr a murit, îşi aduc aminte şi ei de moarte. Vedem mai ales la sate, atunci când sună clopotul de înmormântare, cum cei în vârstă îşi fac semnul crucii şi întreabă cine a murit şi când s-a născut. „Ne vine şi rândul nostru, spun ei. Toţi vom pleca din lumea aceasta”. Îşi dau seama că anii au trecut, că firul vieţii lor începe să se scurteze şi că moartea se apropie. Şi astfel îşi aduc aminte mereu de moarte. Spune-i unui copil mic „Adu-ţi aminte de moarte!”, însă el îţi va spune „tra la la” şi va continua să bată cu piciorul în pământ. Fiindcă de l-ar ajuta Dumnezeu pe un copil mic să înţeleagă moartea, s-ar deznădăjdui, sărmanul, şi s-ar face netrebnic, pentru că nu ar mai avea poftă de nimic. De aceea Dumnezeu, ca un Părinte bun, iconomiseşte ca acesta să nu înţeleagă moartea, ci să se joace nepăsător şi bucuros. Însă odată cu trecerea timpului, încet-încet va înţelege şi el moartea.
Vezi că şi un frate începător, mai ales atunci când este tânăr, nu poate avea pomenirea morţii. Se gândeşte că are mulţi ani de trăit şi nu-l preocupă chestiunea aceasta. Vă aduceţi aminte de Apostolul Pavel care a spus: Chemaţi pe tineri să‑l ia pe mortul Anania şi pe Safira[1]? Şi în mănăstiri de obicei călugării tineri îi îngroapă pe cei morţi. Vârstnicii înduioşaţi aruncă cu evlavie puţin pământ pe trupul mortului, dar niciodată pe cap. Mi-a rămas o amintire neplăcută de la o mănăstire în care a murit un călugăr. În vremea înmormântării, atunci când preotul spunea „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, toţi părinţii cu multă evlavie şi zdrobire au luat puţin pământ şi l-au aruncat pe trupul monahului, aşa cum se obişnuieşte. Atunci un monah tânăr şi-a pus dulama în brâu şi, luând o lopată, a început fără grijă şi cu o râvnă nepotrivită să arunce deasupra mortului orice găsea în cale, pământ, pietre, lemne, pentru a-şi arăta bravura sa. A găsit momentul potrivit ca să-şi arate puterea şi hărnicia sa. Nu era vorba de plantat copaci sau de astupat vreo groapă, ca să-şi arate acela bunătatea şi jertfirea de sine, pentru care să spună: „Ceilalţi sunt bătrâni. Ce să aştept de la ei? Lasă că lucrez eu”, şi astfel să se ostenească puţin mai mult ca să-i odihnească pe aceia. Chiar şi un animal mort de ar vedea cineva, i se face milă de el. Cu atât mai mult atunci când îl vede pe fratele său în mormânt. Nu se cuvine să arunce fără evlavie peste trupul celui mort pământ, pietre etc. Aceasta arată că acela nu avea nicio simţire a morţii.
[1] Vezi F. Ap. 5, 6 şi 10
Extras din Viața de familie – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
