Biserica este atacată. Zilnic. Şi în prezenţa noastră. Zidurile nu mai cad, aşa cum se întâmpla în anii ’80 ai regimului comunist, dar atitudinea demolatoare rămâne aceeaşi, dacă nu cumva mai percutantă. Biserica este o forţă, indiferent cum ar vrea unii să exprime sondajele de opinie. Dincolo de statistici şi dincolo de conştiinţa buimacă a multor creştini, Biserica coagulează răspunsuri demne şi atitudini curajoase care împiedică maşinăria ideologică să pună gheara pe sufletele noastre. Suntem mădulare ale Bisericii şi, totodată, cetăţeni ai statului. Iar în istorie sunt momente în care statul rupe sălbatic din trupul Bisericii, provocând răni adânci şi nevindecabile. Cum trebuie să reacţionăm noi, creştinii, atunci când Biserica este primejduită astfel? Aşa cum au reacţionat şi alţi creştini în alte epoci nu demult trecute.
În 1984, mai multe Biserici din Bucureşti intrau în planul de demolare gândit de Ceauşescu. Tiranul voia ca propria imagine, al cărei cult era oficiat zilnic, să nu se mai lovească de Bisericile din Capitală. Îl deranjau. Una dintre ele însă a rezistat. Statul comunist îi hotărâse pieirea, dar ea n-a vrut să se surpe, fiindcă un om a avut curajul să înfrunte comisia condusă de primarul de atunci, Gheorghe Pană. Faptul demolării era deja hotărât, dar trebuia lucrat şi la aparenţele birocratice. Evaluatorii s-au uitat la Biserică şi au dat verdictul: „E afumată!”. Argumentul era „solid”, dar parohul le-a zis: „E pictura lui Gheorghe Tattarescu şi am deviz pentru restaurarea ei”. Siguri pe ei, evaluatorii i-au replicat: „A căzut Spitalul Brâncovenesc. Ce rost are să ne împiedicăm de o Bisericuţă ca asta? E un nimic, o dăm jos”. Dar parohul nu era dispus să renunţe cu una cu două. I-a întrebat dacă ştiu ceva despre valoarea patrimonială a Bisericii, încât să decidă cu atâta uşurinţă demolarea ei. Iritaţi, tovarăşii au încercat să-l pună la punct: „Ştii cu cine vorbeşti? Aici e primarul Capitalei!”. Parohul le-a trântit-o sec: „O fi primar afară. Aici, în Biserică, eu sunt primar!”. Şi i-a dat afară.
Cu un astfel de „popă nebun” puţină treabă faci. El este un „element necontrolabil”. Nu „înţelege” că trebuie să semneze pentru dărâmarea Bisericii, ci o face pe nebunul chiar în faţa delegaţiei conduse de primar. Traseul birocratic era periclitat. În mod „normal”, trebuia ca faptele acestea să nu se întâmple. În mod „normal”, parohul semna pentru demolare, Patriarhul lua act, iar Biserica dispărea. Dar „nebunul” se opunea. Ce face statul tiran în această situaţie? Pune presiune pe „elementul recalcitrant”. Îl pune „la păstrare”.
La scurt timp au apărut în Biserică oamenii Securităţii. Parohul şi-a dat seama de ce avea să urmeze. Îşi asumase toate consecinţele. Nu era chiar glugă de ciocani, ci iconomul Tainelor şi al locaşului de cult pentru care şi-ar fi dat viaţa numai să nu fie demolat. L-au luat şi l-au dus la sediul din Calea Rahovei. Acolo a început ancheta. Scurtă, fiindcă nu se putea dialoga cu „nebunul”. Maiorul de Securitate l-a pus pe bătăuşul angajat să-l rupă cu bătaia. Bruta dădea şi urla: „Semnează, popă!”. Îndârjit, parohul îi striga şi el: „Nu semnez!”. Bruta îl umpluse de sânge. „Semnează, nebunule, că te omor în bătaie!”. „Nu semnez, că nu e Biserica mea, e Biserica poporului român. Cum să semnez eu demolarea ei?”.
Istoria cu „popa căpos şi nebun”, care trebuia să fie o „afacere internă”, a ajuns în scurt timp să fie cunoscută mai peste tot. Soţia Părintelui înştiinţase telefonic Departamentul Cultelor că soţul ei fusese arestat de Securitate fără acordul lor. Scandalul creat trebuia stins repede, altfel căpăta o amploare pe care regimul nu şi-o dorea. Biserica „Sfântul Ilie-Rahova” n-a mai fost demolată, ci doar translatată pe un alt amplasament. „Popa nebun” câştigase.
Astăzi, trăim vremuri în care nu zidurile cele din afară cad, ci zidurile dinlăuntru, prin crearea şi răspândirea temelor fricii, urii şi ale dezbinării. Forţa Bisericii stă în unire. Or, tocmai la temelia aceasta se sapă pentru a o şubrezi. Vremurile sunt aşa cum le vedem, guvernate de aparenţe. Aparenţa libertăţii, aparenţa suveranităţii. În dosul acestor aparenţe se coace o perspectivă ideologică de rău augur. Răspunsul creştinului este răspunsul dat de „popa nebun”, care în momente de maximă presiune se dovedeşte a fi „cetăţeanul neascultător”.
Creştinul a fost „educat” să asculte în orice situaţie de autorităţi. Deceniile totalitarismului comunist au creat „datina” aceasta şi ne-au lăsat-o „moştenire”, încât mulţi se sperie astăzi doar la gândul că, pe anumite teme, pot avea un cu totul alt punct de vedere decât statul. Dar ce facem atunci când în faţa noastră se ivesc provocări ideologice girate de stat, aşa cum s-a întâmplat în ultima vreme? Ce facem când familia creştină este tranzacţionată în favoarea minorităţilor sexuale? Cum reacţionăm când, sub egida unui proiect „educaţional”, copiii noştri devin ţinte ale ideologiei toleranţei? Cum procedăm când un regim politic nu mai poate gestiona bunul mers al lucrurilor în ţară şi oamenii ajung să trăiască sub imperiul fricii şi al nesiguranţei pentru ziua de mâine? Dacă ne-am învăţat să tăcem şi să aşteptăm cuminţi în banca noastră, rău facem. La astfel de provocări trebuie să răspundem numaidecât. Să nu le lăsăm timp să devină realităţi prin laşitate, compromis, nepăsare.
„Popa nebun” ne învaţă un lucru rar – când să nu ascultăm de autorităţi. „Manualul” spune că un cetăţean trebuie să asculte întotdeauna de autorităţi. Mai ales creştinul trebuie să fie supus. Dar dacă Biserica a fost ameninţată cu demolarea, „popa nebun” n-a semnat. Nici creştinul nu poate subscrie la o asemenea faptă abominabilă. Creştinul să-şi îndeplinească îndatoririle sale cetăţeneşti. Şi, cu discernământ, să fie veghetor, căci năravul „ghearelor” e cu rădăcini bătrâne.
* Este vorba despre Părintele Mircea Goreţchi (1943-2021).
Sergiu Ciocârlan
