Într-o zi, la vremea când se putea ieşi afară, pentru aer curat, în cuşca îngheţată, în timp ce mă plimbam rugându-mă, aud deodată un glas de porumbel. Privesc în sus, deasupra cuştii de patru metri înălţime, dar nu am putut distinge nimic. Îmi continui plimbarea şi rugăciunea şi aud iarăşi acelaşi glas de porumbel, însă când privesc din nou, tot nu zăresc nimic. Dintr-odată, însă, văd căzând la picioarele mele o pană. Am luat-o şi am pus-o în cartea pe care o aveam cu mine. Bucurie, mare bucurie, mi se părea că zbor! Îl slăveam pe Dumnezeu! Devenisem alt om, voiam să strig: „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu!” Îmi venea să zburd! Mă simţeam ca un copil.
„Dumnezeul meu”, am început să zic: „Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc că nu conteneşti să mă ajuţi!”. Bucuria se sfârşi, însă, când se deschiseseră gratiile cuştii, pentru că se terminase timpul pentru „aer curat”. Intors în celulă, mă simţeam alt om. Cred că dacă aş fi avut oglindă, m-aş fi văzut foarte bucuros şi luminos, eram plin de prezenţa lui Hristos! M-am întins pe micul pat metalic şi am început rugăciunea. Pe neaşteptate însă, aud din nou acel sunet vesel al porumbelului şi, când mă întorc, observ un porumbel cu totul alb că stă pe ferestruica înaltă a celulei! Mare bucurie, atât de mare, că n-o pot aşterne în scris! Acel porumbel a rămas acolo, pe fereastră, până în ultima zi cât am stat în acea închisoare. Când ieşeam în „cuşca cu aer curat”, îl auzeam, era undeva deasupra, sus; era însoţitorul meu. Dumnezeul meu, acum, când mă gândesc la toate acestea, nu ştiu cum să îţi mulţumesc pentru negrăita bucurie pe care mi-ai dat-o de a veni lângă Tine, de a mă îndrepta, de a mă face şi eu un bun creştin!… Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!.
Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016
