Este perioada pregătirii, prin post și nevoințele aferente, pentru a sărbători după cuviință slăvitul praznic al Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar una din tentațiile cele mai la îndemână omului contemporan, îndeobște tinerilor, este accesarea cvasipermanentă sau nociv de deasă a rețelelor sociale, dintre care cea mai folosită de noi, românii, este Facebook (cealaltă uriașă rețea, concurentă, Twitterul, fiind întrebuințată cu precădere în lumea anglosaxonă).
Iar ispita nu constă în simpla accesare a Facebookului – un mijloc de interacțiune care poate deveni în mod real vehicul al Logosului -, consultarea propriei pagini, adică aflarea noutăților efemere și formarea unei opinii de conjectură despre apropiați și actele consătenilor planetari, ci și în producerea și postarea de conținut care să devină obiect al atenției și, evident, al admirației potențialilor fani virtuali și reali.
Ce caracterizează astfel de scrieri și postări, din zori și până târziu în noapte: camuflarea căsnită a unui narcisism și complex de superioritate psihanalizabil, a unui eu exacerbat etalat deșănțat prin formulări care pot friza genialitatea literară, cu titluri bine ticluite jurnalistic, însă goale spiritual, pentru a reda iluzorii (cel mai adesea) izbânzi proprii epatate dinaintea unor contemporani suferinzi de aceeași slăbiciune a aflării nesățioase și colportării „noului” și „excepționalului” prin excelență și cu orice preț.
Printre postaci se numără nu doar creștini și inocenți inofensivi, ci și persoane cu o oarecare recunoaștere, căutare a ei și influență publică mai largă: profesori, intelectuali de toată mâna și chiar exponenți ai clerului inferior, preoți și diaconi. Cel mai trist este că prea adesea textele postate de cei din această ultimă categorie reprezintă mostre de refulări și frustrări personale sau de grup, exprimate prin insinuări, aluzii, trimiteri sugestive à rebours, pentru cei care „știu de ce”. Alegoria este genul preferat de reprezentanții acestei tagme, procedeu literar pus în slujba ascunderii unei critici directe și vizării unor superiori ierarhici direcți. Stilul direct, folosirea sensului propriu, iar nu aluziv pentru exprimarea adevărului, după cum obișnuiesc bărbații credinței, e utilizat doar pentru a răbufni și a da bărbătește cu bâta-n baltă.
De pildă, cineva care n-a dat vreodată răspunsurile de strană într-o slujbă integrală a Bisericii își expune categoric indignarea profundă și desființează fără rest pe creatorul, superior în treaptă, al unei scurte piese lirico-muzicale interpretate, după putință, de autorul însuși. Vedem peste tot în mediul virtual paiul din ochiul celuilalt și ignorăm bârna din propriul nostru ochi (Lc 6, 41-42), uitând că vom fi judecați cu măsura cu care judecăm (Mt 7, 1-2).
Infestarea mediului virtual cu astfel de materiale e un real pericol pentru căutătorii de autentică și nealterată viață duhovnicească, mai ales în rândul tinerilor neinițiați. Ele divulgă nu doar sărăcie sufletească și spirituală, ci și asemănarea cu „toţi atenienii şi străinii care… nu-şi petreceau timpul cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou” (FA 17, 21). Dar între aceștia există cu siguranță și oameni dornici și însetați să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a pregăti astfel nașterea Lui și sălășluirea Sa în ieslea inimii lor și a-L putea propovădui apoi la toată făptura pe El, iar nu pe ei, cu timp și fără timp.
Pr. Florin-Cătălin Ghiţ
Sursa: http://ziarullumina.ro
