Începând de luni, Biserica ne pune înainte Postul cel Mare, post ce ne pregăteşte pentru slăvita Înviere a Domnului, pentru înţelegerea că învierea noastră este ultima pagină pe care o trăim pe acest pământ. Nu moartea, ci învierea întru Domnul. Şi toţi cei ce trăim în această credinţă trăim în nădejdea cuvintelor lui Hristos: Adevărat, adevărat spun vouă: Tot cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel Care M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni şi s-a mutat din moarte la viaţă. Evanghelia de astăzi ne arată cu ce gând trebuie să trăim postul, cum trebuie să ne raportăm la post şi cât de important este gândul nostru în tot ceea ce facem.
Şi pe bună dreptate, căci fapta, de multe ori, poate fi aceeaşi, dar gândul cu care o facem dă sens şi valoare faptei respective. Pot să dau un ajutor sau să vorbesc cu cineva pentru că sunt văzut de alţii şi, probabil, să nu pară că sunt nepăsător faţă de durerea aceluia, să nu par nemilostiv, sau pot să vorbesc cu cel aflat într-o durere dintr-o adevărată durere a inimii, dintr-o adevărată compătimire a aceluia. Şi iată că şi într-un caz şi în altul fapta este aceeaşi: stau de vorbă cu el sau îl ajut cu un ban sau cu mai mult decât atât. Dar în primul caz o fac ca să fiu văzut de alţii, ca să atrag atenţia asupra mea, ca să nu par într-un alt fel; în celălalt caz, poate cu inimă de mamă, cu durere de mamă care îşi vede copilul într-o suferinţă sau într-o durere şi, chiar dacă va fi greşit copilul, în acea durere inima de mamă compătimeşte împreună cu el.
Domnul ne învaţă că este foarte important gândul cu care postim. Ne învaţă să nu le arătăm oamenilor nevoinţa noastră. În timpurile în care trăim pentru mulţi postul nu mai are valoarea pe acre o avea cândva. Bunăoară, chiar în ţara noastră în urmă cu 40 sau 60 de ani, când în fiecare comunitate, într-o comună mai mare sau într-un oraş, a posti era ceva firesc. Şi în acest firesc, probabil, vrând să-ţi arăţi nevoinţa mai mare, te arătai celuilalt cu nevoinţa ta cum că ai postit până joi sau vineri nemâncând nimic, dar Domnul ne învaţă să ne ascundem nevoinţa noastră ca pe o perlă, aşa cum, atunci când, ca bărbat, îţi aştepţi iubita cu o floare, nu te apuci să spui în jurul tău de unde ai luat floarea, cum ai făcut, ci este surpriza și legătura ta de taină între tine şi cea pe care o iubeşti și jertfeşti acel lucru şi acea aşteptare.
Postul, pentru Dumnezeu, este o legătură de dragoste și de nădejde. Aşa cum atunci când ne stă în faţă un eveniment important, un examen sau operaţia cuiva drag sau poate moartea cuiva drag nu ne mai vine să mâncăm, tot astfel postul de astăzi se face gândind la o aşteptare adevărată, la o aşteptare a Domnului nostru Iisus Hristos, la o aşteptare a Învierii Lui şi la o înţelegere că aceasta nu este o închipuire a minţii noastre, o alcătuire a subconştientului nostru, ci este legătura puternică cu Dumnezeu, Care Se descoperă celor ce nădăjduiesc în El şi celor ce cred în El din toată inima.
Postul marchează această aşteptare, este jertfa noastră de emoţie, de dragoste, pe care o facem pentru Hristos. Nu este o dietă pe care Biserica ne-o pune înainte înţelept pentru c-ar fi bine primăvara să mai slăbim sau să mâncăm mai natural sau să mâncăm vegetal pentru că face bine la trup. Face bine la trup şi poate este necesar, dar nu ăsta e sensul adevărat, nu în sensul acesta postim. Ci postul adevărat este în această aşteptare a întâlnirii cu Domnul, care culminează, pentru cei ce au aşteptat cu înţelegere şi pregătire aceasta, cu un mare har, cu o mare bucurie şi mângâiere de la Domnul. Dar şi până la Slăvitele Paşti Domnul Se apropie de cei ce se pregătesc pentru întâlnirea cu El.
În preajma unui îndrăcit, Domnul vesteşte ucenicilor Lui că acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post. Și ne întrebăm de ce să se teamă demonii de post. Ce putere are omul postind asupra duhurilor necurate? Căci nici demonii nu mănâncă nimic, duhurile nu mănâncă nimic și nu sunt trupeşti. Postul drept înţeles este dus până la o îndurerare a trupului. Nu înseamnă doar o înlocuire a mâncărurilor de frupt cu unele vegetale, nu înseamnă a mânca de acum soia şi cartofi pe săturate şi de a fi la fel de sătui ca în zilele de frupt. Ci înseamnă a ne abţine dureros, a prelungi această tensiune pe care o dorim în aşteptarea Domnului în inima noastră. Şi atunci ne cunoaştem slăbiciunea trupului, slăbiciunea noastră. Şi inima noastră împărtăşeşte o durere. Vedem pe cineva care este îndurerat, fie în boală, fie în suferinţă, nu glumeşte uşor, nu râde uşor, nu se uită la ştiri, nu se duce la distracţii, nu se duce la discotecă pentru că împărtăşeşte în această durere o înţelegere a realităţii lumii în care trăim, a stricăciunii și bolii care pecetluieşte lumea aceasta. Din stricăciune şi boală evadăm adeseori în distracţii, în plăceri amăgitoare. Cel ce este în această criză, în momentul în care cineva drag suferă sau însuşi este într-o boală, înţelege deşertăciunea acestor amăgiri şi că singura putere de a ieşi din stricăciune şi boală este a te întâlni cu cel nestricăcios, cu Domnul Hristos, şi a nădăjdui în aceasta.
Aşadar, în post ne cunoaştem suferinţa şi stricăciunea şi se plineşte cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare, pentru că în slăbiciunea mea Domnul Se apropie de mine aşa cum o mamă, când copilul ei este bolnav, când copilul ei este în suferinţă sau în durere, se apropie de el mai mult decât atunci când copilul se joacă sănătos afară sau îşi vede de treburile lui sau de multe ori nu ascultă sau face pozne. Tot astfel, Domnul Se apropie de cel ce suferă, cu atât mai mult cu cât această suferinţă este din aşteptare pentru El, din dragoste pentru El. Şi atunci demonii se tem de post şi de rugăciune pentru că prin post şi rugăciune omul se uneşte cu Dumnezeu. Nu se teme diavolul de omul cel păcătos care sunt eu, ci de faptul că, în ciuda păcatului meu, în ciuda slăbiciunii mele, Dumnezeu îşi arată dragostea Sa şi Se uneşte cu mine atunci când eu vreau să mă unesc cu El şi postul meu şi rugăciunea mea exprimă această dorinţă, această întâmpinare a Domnului de a mă uni cu El. Şi de omul unit cu Dumnezeu se teme diavolul. Şi fuge. Fuge de lângă acela şi de cei ce sunt în proximitatea acestuia, în apropierea lui.
Iată dar cât de importante sunt postul şi rugăciunea, căci nu doar pe noi înşine, ci şi pe cei din jurul nostru îi ajută să iasă din influenţa demonilor. Să spunem în limbaj modern, a energiilor negative, energii care sunt putere diavolească şi lucrează în lume prin amăgire și prin plăceri. Aşadar, postul este pârghia prin care omul biruieşte aceste amăgiri. De aceea Biserica ne arată nu doar că trebuie să postim, nu să postim în sensul de a schimba unele mâncăruri cu altele, ci şi cum să ne trăim acest post, cu atenție şi cu o tensiune lăuntrică adevărată şi cu ce gând să ni-l trăim, cumva ascunzându-l; e legătura noastră de taină, e legătura noastră de dragoste cu Dumnezeu, pe care în chip de mare gingăşie şi de mare taină doar Dumnezeu trebuie să o ştie.
Fiecare dintre noi trăim această taină a unirii cu Dumnezeu şi Dumnezeu bate la inima noastră în fiecare zi. Și postind şi înţelegând că Dumnezeu mă cercetează, poate în ciuda slăbiciunilor noastre, în ciuda unor plăceri sau amăgiri sau alegeri greşite, care m-au biruit mai demult, Dumnezeu Se apropie de mine şi mă schimbă şi mă înnoieşte. Şi văzând şi înţelegând aceasta încep să privesc altfel pe aproapele meu, înţelegând că Dumnezeu şi cu el are un plan, precum pe mine și pe el vrea să-l schimbe, şi pe el îl iubeşte, şi pe el îl cheamă la apropiere şi la înviere. Şi atunci când înţeleg că urâciunea noastră sau stricăciunea noastră nu e cea care ne defineşte în chip absolut, ci un accident pe care oamenii îl fac, neînţelegând şi amăgindu-se, atunci au puterea altfel să ierte, altfel îl vezi pe cel de lângă tine. De aceea Evanghelia de astăzi începe cu imperativul iertării, de a ierta aproapelui nostru. Dar nu automat, iertarea nu înseamnă că am uitat o supărare a cuiva, ci că acea supărare nu mai este lucrătoare în inima mea. Tot ceea ce am făcut eu ca eveniment istoric nu se poate şterge, dar pentru veşnicie poate fi nelucrătoare; ura mea poate să nu mai fie lucrătoare, dorinţa de răzbunare, resentimentul… Se poate asta pentru că înţeleg că bădărănia pe care mi-a arătat-o cineva sau trădarea sau poate minciuna este şi pentru el un accident.
Sigur, ne este greu când lucrurile acestea sunt statornice, când din partea aproapelui vedemviclenie sau îndârjire în rău şi în acestea trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune şi înţelepciune cum să trăim în timpul concret în care suntem, în locul concret în care trăim, poate într-un bloc cu un vecin care, în timpul postului, ascultă manele și prăjeşte friptură, poate într-un oraş în care suntem atât de bombardaţi de ştiri care mai de care mai de panică, de tot felul de crize ale noastre şi ale celorlalţi, cum să trăim astfel încât să nu fim biruiţi de deznădejdea lumii şi să nu adăugăm noi înşine acestei deznădejdi a lumii propria deznădejde şi propria necredință.
Postul şi rugăciunea înseamnă încredinţarea că încă de aici, de pe pământ, Dumnezeu Se poate uni cu noi, poate împăciui inimile noastre şi mintea noastră și cu această nădejde să ne apropiem de postul ce ne stă înainte. Fiecare, în relaţia cu duhovnicul, serviciul care vă este înainte, sănătatea pe care o aveţi, încercaţi să experimentaţi şi anul acesta, cu atenţie şi cu tensiune, postul cel trupesc, dar şi postul cel duhovnicesc prin iertarea celor cu care sunteţi în vrajbă prin rugăciunea cu credinţă şi cu dragoste, prin biruinţa deznădejdii care bate la inimile noastre.Evanghelia de astăzi ne cheamă să înţelegem că postul înseamnă unire cu Dumnezeu, aşadar să ne pregătim pentru această întâlnire pe care, în chip sărbătoresc, o avem la Paştele ce ne stă înainte, sărbătorind Învierea Domnului, şi în chip duhovnicesc în fiecare zi când trăim cu această credinţă: Aştept învierea morţilor și viaţa veacului ce va să vie. Amin.
Postul ca aşteptare a Mirelui, a Mântuitorului sufletului nostru, înseamnă înviere din plăcerile morţii acestei vieţi, înseamnă înviere din toate şabloanele vieţii noastre rutinate, înseamnă întâlnire cu Hristos. Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a învrednicit în această zi şi să ne pregătim cu adevărat pentru pregătirea cu El. Amin. Dumnezeu să ne ajute”.
Sursa: cuvantul-ortodox.ro
