Potopul (1)

(Facerea 6, 1-22)

După căderea protopărinților și după uciderea săvârșită de Cain, cel mai însemnat eveniment din istoria omenirii este potopul. Eveniment înfricoșător, care a însemnat distrugerea lumii vechi, de până atunci, și crearea unei lumi noi, a unei noi omeniri. Așadar potopul este o etapă importantă din istoria omenirii și în același timp un eveniment plin de învățăminte. Potopul este legat de viața lui Noe, pentru că s-a întâmplat în zilele lui și pentru că el și familia sa au fost singurii care s-au izbăvit de acea distrugere desăvârșită, ca să devină noii strămoși ai omenirii. Așadar acest eveniment o să-l cercetăm începând de astăzi.

Așa cum am spus în omilia trecută, Scriptura istorisește evoluția celor două seminții ale urmașilor lui Adam și ai Evei: seminția lui Cain, care era rea și stricată și seminția lui Set, care a rămas credincioasă lui Dumnezeu și poruncilor Sale, desigur fără să fie desăvârșită și fără de păcat. Din această seminție s-au distins prin evlavia lor Enos, fiul lui Set, Enoh, pe care Dumnezeu l-a mutat din această viață trecătoare în cea veșnică și în cele din urmă Noe. Scriptura însă ne spune că protopărinții „au născut fii și fiice”, adică au dobândit și alți copii. Așadar în afară de aceste două seminții trebuie că au existat și alte ramificații ale neamului omenesc. Este sigur însă că oamenii care au aparținut acestor ramificații s-au identificat cu una dintre cele două seminții principale: cei buni cu seminția lui Set, iar cei răi cu seminția lui Cain. Astfel s-au format două lumi, două grupări cu totul diferite. Scriptura îi numește pe oamenii din seminția lui Set „fii ai lui Dumnezeu”, iar pe cei din seminția lui Cain simplu „oameni”[1].

Cele două seminții, vreme de multe veacuri, poate chiar mii de ani, nu au avut nici un amestec una cu alta. Oamenii din seminția lui Set nu-și luau femei din seminția lui Cain. Astfel au izbutit să se mențină la o măsură a evlaviei și virtuții mult mai înaltă decât cea a oamenilor din cealaltă seminție. Din nefericire însă exista și în ei sămânța păcatului și stricăciunea pătrundea și se întindea înlăuntrul lor încet dar statornic. Astfel au ajuns să facă ceva foarte primejdios și vătămător. „Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit”[2]. Adică și-au luat femei din seminția pervertită a lui Cain. Și-au ales soții după criterii exterioare, materiale și trupești, iar nu duhovnicești. Au luat aminte la însușirile exterioare ale femeilor și nu au căutat calități sufletești și virtuți. Din nefericire astfel se fac multe căsătorii și astăzi. Tinerii aleg având drept criterii frumusețea și averea, sau numai potrivit sentimentelor, fără să cerceteze mai în profunzime, dacă există calități sufletești. Și acesta este motivul pentru care multe căsătorii ajung la destrămare. Astfel și instituția familiei se clatină, și societatea întreagă se strică și se pervertește.

Tocmai aceasta s-a întâmplat și în acel vremuri străvechi. Amestecul celor două seminții a avut ca rezultat înmulțirea și generalizarea stricăciunii. „Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii”[3]. Acum cele două lumi deja s-au contopit, este o singură lume, însă nu bună și virtuoasă, ci rea și stricată. Oamenii nu mai gândeau și nu mai doreau altceva decât răul. „Răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele”[4].

Această stare jalnică L-a făcut pe Dumnezeu să ia o hotărâre înfricoșătoare dar dreaptă: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut”[5]. Desigur, Dumnezeu nu ar fi luat o astfel de hotărâre, dacă ar fi existat fie și cea mai mică nădejde de întoarcere a oamenilor spre bine. Stricăciunea era însă desăvârșită și în atotștiința Sa Dumnezeu cunoștea că nu mai există nici o putință de îndreptare. Pentru aceasta și hotărârea Sa a fost definitivă. Cu toate acestea, din nou dragostea și milostivirea Lui amână pedeapsa. Dumnezeu le dă oamenilor timp să se pocăiască și încă mult timp. „Zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani”[6]. Așadar Dumnezeu vestește mai înainte și așteaptă pocăința oamenilor. Și în mod sigur nu ar fi mai împlinit amenințarea Sa, dacă oamenii ar fi arătat semne de pocăință, așa cum a făcut cu locuitorii Ninivei în vremea Proorocului Iona. Din nefericire însă nu au arătat nici un semn de pocăință și împlinirea amenințării lui Dumnezeu a fost inevitabilă, pentru că Dumnezeu îndelung rabdă, însă nu la nesfârșit. Dacă omul nu face roade de pocăință, va veni fără îndoială pedeapsa.

Însă în mijlocul stricăciunii generale a acelei vremi s-a deosebit un om: acesta era Noe. Iată ce spune despre el Scriptura: „Noe era om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”[7]. Între oamenii stricați din vremea sa, Noe a fost o excepție luminoasă. Nu a fost tras de curentul neînfrânat al păcatului. Nu a cedat în fața multelor și feluritelor ispite venite asupra sa prin pilda cea rea a atâtor oameni, prin îndemnurile și sfaturile lor rele, prin batjocurile și ironiile pentru evlavia și virtutea sa, prin gândurile pe care fără îndoială le aducea în mintea sa cel viclean să-i urmeze și el pe ceilalți oameni, să se conformeze cu felul lor păcătos de viață. Nu a cedat cu nimic în toate acestea, ci a rămas statornic în calea sa. Era singur, însă aceasta nu l-a înfricoșat, nici nu l-a îndepărtat de calea virtuții. Pentru aceasta Scriptura adaugă: „mergea pe calea Domnului”[8]. Semenilor săi desigur că nu a fost bine plăcut, pentru că nu avea un fel de viață asemănător cu al lor și probabil că îi și mustra pentru aceasta. Prin viața sa virtuoasă însă, s-a făcut bine plăcut înaintea lui Dumnezeu, Care l-a osebit de mulțimea oamenilor și a hotărât să-l izbăvească de distrugerea generală, pentru că Dumnezeu cel drept niciodată nu-l distruge pe cel drept împreună cu cel nedrept. Dimpotrivă, de multe ori de dragul dreptului îi izbăvește și pe cei nedrepți, care se află împreună cu el.

Pilda lui Noe este plină de învățăminte și foarte folositoare pentru vremea noastră. Foarte mulți, nenumărați sunt și astăzi lucrătorii răutății și nedreptății. Am putea fără șovăire să repetăm și pentru omenirea din zilele noastre cuvintele Scripturii despre oamenii din vremea lui Noe: „Pământul însă se stricase… şi se umpluse pământul de silnicii… toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele”[9]. Foarte puțini sunt cei care lucrează virtutea și este foarte ușor să intre în mintea celui virtuos gândul și dorința de a urma și el exemplul celor mulți, sau să-l cuprindă descurajarea și îndoiala în privința roadelor nevoinței sale. Când vin în mintea noastră asemenea gânduri, să ne aducem aminte de pilda lui Noe și astfel să ne însuflețim. Să nu fim influențați de mulțimea și de puterea păcătoșilor, nici să nu ne pese de ironiile și batjocurile lor. Să nu fim ademeniți de câștigurile materiale și de fericirea părelnică, ce duce adesea la păcat. Să nu căutăm lauda și bunăvoința oamenilor. Lui Dumnezeu să ne îngrijim să fim bine plăcuți, precum Noe. Exemplul rău al celorlalți nu ne silește să-i urmăm, nici nu ne îndreptățește pentru păcatele noastre. Fiecare dintre noi este stăpân pe sine și răspunzător pentru sine însuși și pentru aceasta „fiecare va da seama despre sine”[10].

Așadar Dumnezeu a hotărât să nimicească omenirea păcătoasă, dar să-l izbăvească pe Noe de distrugerea generală. Pentru aceasta i-a dat îndrumări și porunci. L-a înștiințat despre hotărârea sa și i-a poruncit să facă o corabie, ca să se izbăvească el și familia sa. I-a dat îndrumări amănunțite pentru construirea ei. Trebuia să o facă din lemne pătrate, adică din grinzi, ca să fie trainică și să o smolească pe dinăuntru și pe dinafară, să fie cu trei nivele și să aibă mai multe despărțituri pentru diferitele animale pe care urma să le ia înăuntru, să aibă o ușă într-o parte a ei și o fereastră în acoperiș. Dimensiunile ei erau aproximativ acestea: lungimea o sută cincizeci și cinci de metri, lățimea douăzeci și șapte de metri și înălțimea șaisprezece metri. După ce îi dă aceste îndrumări, Dumnezeu îi explică lui Noe scopul construirii corabiei. Nimicirea se va face printr-un potop înfricoșător. Pentru aceasta Noe împreună cu femeia sa, cu cei trei fii ai săi și cu femeile lor vor intra în corabie, atunci când le va porunci Dumnezeu. Împreună cu ei însă vor lua și din toate felurile de animale. Din cele curate, care se folosesc ca hrană și ca jertfă adusă lui Dumnezeu, trei perechi și jumătate, iar din cele necurate o pereche din fiecare fel. Vor lua de asemenea hrană destulă pentru ei înșiși și pentru animale.

Desigur, toate acestea erau neobișnuite și nemaiauzite. Era nevoie de credință mare și neclintită ca Noe să le primească. Și Noe s-a arătat vrednic de bunăvoința lui Dumnezeu. „Şi a început Noe lucrul şi precum îi poruncise Domnul Dumnezeu aşa a făcut”[11]. Fără nici o șovăire a crezut în cuvintele lui Dumnezeu și a împlinit întocmai poruncile Lui. Cu adevărat, este mare și vrednică de admirat credința sa. Pentru aceasta și Apostolul Pavel, enumerând oamenii care au arătat credință mare, îl pune între ei și pe Noe și spune despre el: „Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor”[12]. Această credință a lui Noe să fie pentru noi toți pildă și să primim cu încredere desăvârșită tot ceea ce ne spune Dumnezeu în Sfânta Scriptură, fie că se referă la această viață, fie la cea viitoare, pentru că Dumnezeu este „Adevărul”[13], este „Amin, martorul cel credincios şi adevărat”[14] și cuvântul Său este „vrednic de toată primirea”[15]. Cei care primesc cu asemenea credință cuvântul lui Dumnezeu se vor învrednici să se desfăteze și de bunătățile cele veșnice și nestricăcioase pe care le făgăduiește cuvântul lui Dumnezeu.

Să ne întoarcem însă iarăși la corabie. Din îndrumările date de Dumnezeu, ne dăm seama că era vorba despre o lucrare foarte mare și dificilă pentru acea vreme, o lucrare care cerea osteneală și timp mult și multă cheltuială. Se naște nedumerirea: „Nu putea Dumnezeu, într-un alt mod, mai simplu și mai ușor să-l păzească pe Noe de potop? Desigur că da, de vreme ce pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputință, însă a ales acest mod spre folosul lui Noe și al semenilor săi. Și iată cum:

În primul rând: construirea corabiei, după cum am spus, avea să necesite mult timp, multă osteneală și cheltuieli mari. Și în timp ce Noe avea să se ostenească, vecinii și cunoscuții săi în mod sigur aveau să-și bată joc de lucrarea lui, atunci când, răspunzând la întrebările lor, avea să le explice pentru care motiv construia corabia. Astfel credința lui Noe avea să fie încercată, Noe avea să se nevoiască, să se pregătească duhovnicește și să se întărească încă mai mult în credința și nădejdea în Dumnezeu.

În al doilea rând: construirea corabiei era o preînștiințare despre pedeapsa ce urma să vină, era o propovăduire a pocăinței către oamenii care, văzându-l pe Noe că se ocupă cu o lucrare atât de neobișnuită, aveau să întrebe și să afle ce construiește și pentru ce. Iar dacă ar fi fost înțelepți și cu dispoziție bună, ar fi dobândit prin pocăința lor mila lui Dumnezeu și s-ar fi izbăvit.

În al treilea rând: trebuia ca Noe să ofere tot ceea ce putea pentru mântuirea sa: să lucreze și el și să conlucreze cu Harul lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu ne ocrotește și ne izbăvește de primejdii, însă vrea ca și noi să nu rămânem pasivi, nici să ne expunem cu ușurătate la primejdii, ci să ne păzim atât cât depinde de noi. Același lucru se întâmplă și în problema mântuirii noastre. Fără Harul și ajutorul lui Dumnezeu nu putem să ne mântuim, însă nici fără împreună lucrarea noastră nu ne mântuiește Dumnezeu, pentru că vrea să oferim și noi voința și străduința noastră. De altfel ne-a înzestrat cu libertatea voinței și nu o încalcă.

Vorbind însă despre corabia lui Noe să aducem în mintea noastră o altă corabie, duhovnicească, pe care a pregătit-o nu un om, ci Însuși Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Este vorba despre Biserică. Aceasta este corabia, în care se izbăvește omul de potopul păcatului și al stricăciunii. Toți sunt chemați și toți pot să intre în ea, iar ușa prin care intrăm una este, așa cum și corabia lui Noe o ușă avea: este Taina Botezului. Trebuie să ne considerăm pe noi înșine fericiți și privilegiați pentru faptul că am primit botezul și am intrat în Biserică. Însă oare cum ne comportăm? Rămânem mădularele ei credincioase și devotate sau ne îndepărtăm de acoperământul ei prin viața noastră plină de neorânduieli de învățătura sa dumnezeiască și de harul Tainelor sale? Dacă este așa, o să pierim așa cum au pierit toți cei ce au rămas în afara corabiei lui Noe, pentru că în afara Bisericii nu există mântuire. Așadar să ne grăbim să ne adăpostim înăuntrul Bisericii prin pocăință și viață bine plăcută lui Dumnezeu și să rămânem în ea până va trece potopul păcatului și stricăciunea care stăpânește în lumea aceasta și să strălucească ziua senină și luminoasă a Împărăției lui Dumnezeu.

[1] Facerea 6, 2.

[2] Facerea 6, 2.

[3] Facerea 6, 11.

[4] Facerea 6, 5.

[5] Facerea 6, 7.

[6] Facerea 6, 3.

[7] Facerea 6, 9.

[8] Facerea

[9] Facerea 6, 11 și 6, 5.

[10] Romani 12, 14.

[11] Facerea 6, 22.

[12] Evrei 11, 7.

[13] Ioan 14, 6.

[14] Apocalipsa 3, 14.

[15] 1Timotei 4, 9.