Povestea unui preot pe timp de ciumă care își face misiunea și servește vocea conștiinței. Preluată dintr-un interviu al părintelui Constantin Necula.
Țara noastră a trecut prin numeroase epidemii de holeră, tifos, dizenterie sau chiar ciumă pe când statul român nici măcar nu exista.
Povestea de azi a avut loc în Șcheii Brașovului. Acest loc minunat a reprezentat leagănul educației românești. Aici, în anul 1583, în incinta bisericii “Sfântul Nicolae”, s-a înființat prima școală cu predare în limba română din țara noastră. Cu alte cuvinte, educația românească a început în biserică. Este puțin curios așadar că azi educația românească instituționalizată alungă predarea religiei din propria curte, însă vom lăsa acest subiect pentru altă ocazie.
În Scheii Braşovului se păstrează memoria unui preot care a murit în vremea ciumei. Acesta a fost omorât de plutonul de execuţie și îngropat apoi într-o poiană deasupra Scheiul, unde a fost pus într-un mal de unde se credea că nu îl va mai scoate nimeni niciodată afară.
Toate acestea pentru că şi-a permis în Sâmbăta Mare să nu îi lase pe credincioşi neîmpărtășiți. Preotul fusese condamnat după ce a mers din casă în casă şi i-a împărtăşit pe oameni dându-le acestora Sfânta Împărtășanie direct din mână.
După execuția tragică s-a aflat că toţi oamenii care s-au împărtăşit au scăpat nevătămați de ciumă. În anul următor de Înviere a izvorât un izvor de sub trupul preotului. Trupul său a fost descoperit de localnici și purtat pe brațe până la cimitir unde a fost îngropat. Izvorul poatră până azi numele de “izvorul de la Fântâniţa Popii”.
Morala poveștii noastre este că, deși uneori Cezarul caută să restricționeze sau chiar să interzică activitatea bisericii și a slujitorilor ei, fie și sub cele mai nobile pretexte, acesta uită adeseori că biserica este un spital de suflete și că, mai mult decât atât, aceasta găzduiește taine ce transced materia și puterea de înțelegere a oamenilor. În locul persecutării și a trimiterii în fața plutonului de execuție, autoritățile și societatea ar trebui să vadă în biserică nu problema, ci o posibilă soluție în rezolvarea problemei.
Ei bine, dacă prima școală românească a apărut în incinta unei biserici, primul spital de pe teritoriul țării noastre a apărut în incinta unei mănăstiri de pe strada Azilului din orașul Sibiu pe data de 24 iunie 1292. Biserica a fost așadar atât leagănul educației, cât și a sistemului sanitar. E timpul să ne amintim de aceste lucruri și să ne reîntoarcem la originile noastre cu nădejde și credință în rezolvarea problemelor ce ne stau în cale.
Multă sănătate tuturor!
