Vedenia cuviosului Pahomie către Teodor despre adevărul Bisericii și rătăcirea ereziilor
Când am ales viața monahală mă aflam în tulburare. Ba mă chemau ucenicii lui Meletie Licopolitul, ba cei ai lui Marcion, să merg împreună cu ei și să primesc învățătura lor. Am aflat că mai existau și alte erezii, și fiecare susținea că deține adevărul. Cu lacrimi în ochi m-am rugat la Dumnezeu sa-mi arate la cine se află adevărul, fiindcă eram într-o confuzie totală.
Pe când mă rugam eu am intrat în extaz și am văzut întreaga zidire sub cer, ca și când ar fi fost noapte, și din diferite locuri auzeam glasuri care spuneau: „Aici este adevărul”. Și vedeam pe mulți mergând după fiecare glas și fiind conduși în întuneric, unul după altul. Doar în partea de răsărit a lumii se zărea o făclie pe înălțimi, care strălucea ca un luceafăr. De acolo am auzit o voce care mi-a spus: „Nu te lăsa amăgit de cei care-i târăsc pe oameni în întuneric, ci urmează această lumină, căci aici se află adevărul”. Și îndată s-a auzit alt glas care mi-a spus: „Această făclie pe care o vezi strălucind ca un luceafăr, va străluci cândva pentru tine mai tare decât soarele. Este propovăduirea Evangheliei lui Hristos, predicată în Sfânta Lui Biserică, în care te-ai botezat. Cel care cheamă este Hristos, în persoana lui Atanasie, episcopul Bisericii Alexandriei. Celelalte voci din întuneric sunt ale ereziilor, fiecare din ele are stăpân un demon, care-i cheamă și-i amăgește pe mulți”. Și astfel, văzându-i pe mulți alergând spre făclia în veșminte strălucitoare, L-am binecuvântat pe Dumnezeu.
După ce i-am nesocotit pe cei care vroiau să mă amăgească, am stat cu omul lui Dumnezeu, Pahomie, care-i urma pe sfinți, până când mi s-a arătat un înger al Domnului care mi-a spus: „Să-i încălzești pe cei care vin la tine cu focul pe care ți l-a aprins Dumnezeu”. Și sub călăuzirea lui am întemeiat, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceste mânăstiri. Află că și Atanasie, episcopul Bisericii Alexandriei, este iluminat de Duhul Sfânt.
***
Sfântul Pahomie le spunea părinților mănăstirii că Sfântul Duh i-a dat de veste despre episcopul Atanasie următoarele: „L-am înălțat ca pe un stâlp și făclie a Bisericii” și „Îl așteaptă multe necazuri și calomnii din partea oamenilor, din pricina dreptei lui credințe în Hristos, dar va birui toate ispitele și luând până la sfârșit putere de la Acesta, va propovădui adevărul Evangheliei în Biserici”.
(Din cartea „Viața în prima mănăstire de obște”, Editura Armos, Atena1991)
***
Sfântul Ioanichie cel Mare (sec. al IX-lea), către împăratul Teofil iconomahul:
Cel care nu dă cinstea cuvenită icoanelor lui Iisus Hristos, ale Maicii Domnului și ale Sfinților, nu va fi primit în Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă ar trăi o viață curată. După cum, împărate, cei ce nesocotesc și necinstesc imaginile tale nu sunt prietenii tăi, ci vor fi aspru pedepsiți, așa și cei ce batjocoresc icoanele lui Iisus Hristos, în loc să împărățească cu Acesta, vor fi aruncați în focul veșnic.
***
Sfântul Petru (sec. al IX-lea) când a simțit că i se apropie ceasul morții, i-a povățuit pe ucenicii săi următoarele:
„Alergați neobosiți în arena vieții duhovnicești, dacă vreți să primiți cununa. Omorâți-vă patimile. Nu folosiți lucrurile pământești și nu vă alipiți de ele, ci rămâneți departe acestea, adăpostindu-vă sub aripile dumnezeieștii nădejdi. Urâți plăcerile vieții și deveniți vrăjmași ai îmbuibării pântecelui. Doar așa vă veți putea desfăta de bucuriile duhovnicești, singurele adevărate și veți gusta dulceața negrăită și uimitoare a frumuseții lui Iisus. Fiți statornici ca stânca în credința adevărată și feriți-vă cu grijă de orice legătură cu ereticii. Dacă prigoanele vor izbucni asupra voastră, primiți-le cu bucurie, fiindcă Iisus a spus: «Fericiți cei prigoniți…». Vă las cu bine, fii mei, să fiți tari în Domnul, Căruia vă încredințez…”.
***
Sfântul Metodie a pătimit pentru credință. …Un trimis al împăratului venea din când în când să-l întrebe dacă acceptă să arunce icoanele, pentru a fi eliberat din grota în care se afla. Sfântul i-a răspuns:
„Sunt gata să rabd de o mie de ori moartea, decât să-mi împuținez credința despre Cruce și despre icoana Mântuitorului și Dumnezeului meu”.
A rămas vreme de opt ani în această temniță întunecoasă. Împăratul Mihail, când i-a sosit ceasul morții, i-a eliberat pe toți întemnițații și i-a îngăduit Sfântului Metodie să vadă lumina zilei. Era doar piele și oase.
Cu fața palidă, cu bărbia spartă, fără dinți și cu capul lipsit de păr, părea un schelet. Însă sufletul lui nu s-a descurajat, puterea i-a rămas neschimbată, iar flacăra apostolică strălucea în el mai vie și mai arzătoare ca niciodată.
A folosit imediat libertatea și expresivitatea pe care i-o dăduse Cerul pentru a propovădui statornicia Credinței Ortodoxe. Mergea când la asceți și monahi, când la funcționarii de la stat, când în casele patricienilor și ale proconsulilor, sprijinindu-i pe unii, convertindu-i pe alții pe drumul datoriei, revitalizând sufletele, înflăcărând mulțimile.
După ce și-a dăruit în marea cetate toată slujirea pe care ar fi putut să o dăruiască, a străbătut Propontida, s-a dus la episcopia din Kios și pe muntele din apropierea episcopiei a întemeiat mânăstirea Elegmon.
A condus câțiva ani obștea lui râvnitoare și a pregătit monahi nevoitori pentru luptele ce aveau să vină, când împăratul Teofil începea, al patrulea an al împărăției sale, cea mai sângeroasă prigoană.
Sfântul Metodie l-a învinuit că este unul dintre cei mai mari vrăjmași ai credinței adevărate și luptător îndârjit împotriva sfintelor icoane.
Teofil l-a chemat la Constantinopol și l-a invitat la palat: „Când vei înceta, i-a spus, să tulburi Biserica și împărăția cu certurile tale într-o problemă neimportantă, ca cea a icoanelor? Nu ești tu cel care a mers până la Roma pentru a-l obliga pe papa să se implice în disputa asta și nu tu i-ai dus cărți dogmatice în care se află o nouă mărturisire de credință?”.
„Dacă problema icoanelor, i-a răspuns sfântul, este neimportantă și nu merită să ne ocupăm cu ea, de ce tu, comandante, conducătorul romanilor, nu distrugi imaginile cu chipul tău, așa cum le distrugi pe cele ale lui Hristos? De ce nu accepți să te necinstească și să te înjosească așa cum este necinstit și înjosit de tine Iisus Hristos? Dimpotrivă văd că imaginile cu chipul tău se înmulțesc pe zi ce trece și ești mulțumit să vezi că sunt cinstite pe peste tot.”
Teofil n-a răbdat împotrivirea, fiindcă Metodie avea argumente puternice. A poruncit să se aplice șase sute de lovituri de vergea peste umerii și pieptul gol al acestui sfânt mărturisitor al credinței.
Sfântul Metodie, scăldat în sânge, părea mort. Trupul lui, prin poruncă împărătească, a fost aruncat printr-o gaură în pivnițele palatului.
Noaptea, niște creștini curajoși au reușit să-l scoată de acolo. Îngrijindu-l cu multă atenție, l-au readus la viață și cu timpul i-au redat sănătatea. Însă au plătit scump această faptă de dăruire. Când a aflat Teofil că sfântul trăiește încă, a confiscat casele și toată averea celor care îl salvaseră.
***
Împăratul Teodosie a fost odată târât de către arieni în erezia lor și îi sprijinea pe aceștia. Însă episcopul Amfilohie al Romei a acționat asupra lui prin următoarea metodă. Teodosie îl numise pe fiul său Arcadie, Cezar, adică îl înălțase la rangul de împărat.
Astfel, slujitorii îi cinsteau pe amândoi, tată și fiu, cum se cuvenea pentru rangul împărătesc. Odată, Amfilohie, prezentându-se înaintea celor doi împărați, l-a salutat cum se cuvine doar pe Teodosie.
Împăratul s-a supărat și i-a atras atenția lui Amfilohie, zicându-i: „Nu știi că și fiul meu este împărat?”.
Atunci episcopul s-a întors către Arcadie, l-a binecuvântat și a dat să plece.
Teodosie, plin de mânie, adresându-se lui Amfilohie, l-a întrebat dacă doar aceasta este salutarea care se cuvine a fi dată unui împărat. Atunci, întorcându-se spre împărat, i-a spus:
„Împărate, te-ai mâniat pe mine pentru că nu am arătat respectul cuvenit fiului tău? Gândeste-te cât de tare trebuie să se mâniat Dumnezeu pe tine, care i-ai sprijinit în întreaga împărăție pe care-L hulesc pe Fiul și nu-L consideră asemenea cu Tatăl!”.
