Se auzise că mai marii iudeilor au hotărât să-L omoare. Dar nu pentru că nu fuseseră și ei uimiți de înțelepciunea Lui, pentru că nu văzuseră minunile săvârșite de El, sau pentru că I-ar fi subestimat faima tot mai mare de care Se bucura în popor. Nu! Prinseseră ură pe Domnul, pentru că pe ei îi ignora. Nu Se arătase deloc dispus să intre în „cercul” lor; în anturajul lor. Ba încă nu pierduse niciun prilej să-i mustre pentru formalismul, pentru fățărnicia și pentru împietrirea inimii lor (Mt. 23). De aceea, confruntarea cu ei era iminentă.
Domnul Însuși a profețit-o în două rânduri (Lc. 9, 22 și 44) și, speriat, Petru L-a sfătuit să nu mai meargă la Ierusalim. Însă sfatul lui a fost taxat, fără menajamente, drept ispită: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești, că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor” (Mt. 16, 23). Ucenicii nu înțeleseseră mare lucru din ceea ce le spusese Învățătorul lor. Și erau fricoși…
Venind astăzi la Ierusalim, surpriză!… Nu-L așteptau nici fariseii și cărturarii cătrăniți și dornici să-I „plătească” pentru felul cum îi tratase ani de zile, nici soldații romani, ca să-L aresteze pentru organizarea de „grup infracțional”. Dimpotrivă! S-a petrecut sublimul de dinainte de ridicol! Poporul, liber de manipulare (încă!), L-a primit „ca pe Împăratul”, spre disperarea căpeteniilor care au crezut pentru o clipă că mulțimea chiar Îl va proclama rege, de capul ei (In 12, 19). Dar, nu!… Nu putea fi așa! După ce, mai întâi, L-au repudiat mai marii poporului și după ce nu L-au înțeles nici chiar Ucenicii Săi, a venit rândul oamenilor de rând să nu Îl înțeleagă. Cât despre stăpânirea romană, aceea nici nu se sinchisea prea mult să priceapă ceva!
Primit ca un rege, Hristos a încălecat în derizoriu pe un măgăruș. Ovaționat cu osanale împărătești, a protestat prin tăcere. Aclamat cu bucurie și spirit naționalist exaltat, S-a arătat abătut și trist. Era modul Lui de a dezavua „bâlciul” spontan ce cuprinsese Ierusalimul, confuzia totală ce stăpânea orașul sfânt. De aceea, condus cu alai la Templu, Domnul i-a „biciuit” tot pe ei (pe iudei), pentru pângărirea „Casei Domnului” (In 2, 13-16), după care S-a arătat gata de „luptă” mai degrabă cu smochinul neroditor (care îi închipuia, de fapt, tot pe ei − Mt. 21, 19), decât cu asupritorii romani.
„Ce face Acesta?!…” se vor fi întrebat atunci iudeii, dezamăgiți. „Cine Se crede El? De Templu și de smochin ne arde nouă, sau de stăpânitorii străini”?… „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36), a mai încercat Hristos încă o dată să-i lămurească, insistând că menirea Lui era să facă „lucrările Tatălui Său” (In 10, 37). Degeaba, însă! Obsesiile lor erau prea pământene, iar ambițiile lor prea omenești. Și văzând că refuză să mobilizeze masele la luptă cu romanii, L-au dat în mâinile acelora ca să-L răstignească. Sub ce acuzație? Acum vine ridicolul: pentru că ar fi uneltit împotriva stăpânitorilor, dorind să fie rege al iudeilor (Mt. 27, 37).
Dragii mei,
Contemporanii nu L-au înțeles deloc atunci pe Domnul! Noi Îi înțelegem, măcar acum, lucrarea Lui? Îi înțelegem misiunea mântuitoare? Înțelegem că a venit în Ierusalim înadins ca să moară, doar-doar ne va cuceri cu pătimirea și moartea Sa, dacă prin învățătura dumnezeiască și prin minunile săvârșite nu a putut nicicum să ne convingă? Acum L-am înțeles pe Domnul? Și, dacă da, ce facem?…
Hristos Și-a dat viața pentru noi. Noi ce-I oferim în schimb? Îi dăm și noi viața noastră? E prea mult?! Dar, măcar Îl ascultăm, împlinindu-I poruncile? Nu?… Nici asta? Dar se poate, atunci, măcar să-I dăruim câtuși de puțin atenția noastră? Măcar un gând de sfântă înțelegere la acest praznic pe care nu l-a înțeles nimeni la vremea aceea?…
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
