Preot Ioan Istrati
Povestea bunicul meu, preotul colonel Ioan Istrati, că în timpul războiului, bărbații erau la moarte, femeile și bătrânii acasă. Pământul n-a mai fost lucrat, bombardamente, rechiziții, furturi.
După război, a venit în 46-47 o secetă și o foamete cumplită, că au murit sute de mii de oameni.
A scăpat doar omul care avea beciul plin cu grâu, porumb, cartofi.
Spunea că la Târgu Neamț era mai blândă foametea, că mai plouase de câteva ori. Dar în sud, oamenii mureau pe capete. Banii deveniseră un nimic. Dădeai milioane pe o pâine.
Dimineața, vreo 20 de copii sărmani veneau la gard, întindeau mâinile printre leațuri și suspinau. Nu ziceau nimic. Vedeai o pădure de mâini scheletice care cerșeau îndurare.
Le dădea câte un boț de mămăligă și plângeau atât de tare ca mulțumire. Nu plângeau înainte de a le da, ci după ce băgau colții în mămăliga rece.
Prea ne-am alintat, prea ne-am înrăit, prea ne-am îndrăcit, spunea Părintele Cleopa.
Nota bene și rugați-vă.
