În părţile Capadociei, în cetatea Cezareei, se afla Sfânta fecioară Doroteia, slujind în toate zilele lui Dumnezeu întru curăţie în trezire şi întru întreaga înţelepciune, cu smerenie şi cu blândeţe, postind şi rugându-se neîncetat. Ea era foarte înţeleaptă, încât abia bărbaţii cei mai aleşi întru înţelepciune puteau să fie asemenea ei şi toţi cei ce o ştiau preamăreau numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Care avea o roabă ca aceasta, a cărei vedere era cinstită, viaţa sfântă, înţelepciunea neasemănată şi fecioria neprihănită. Iar întru dragostea lui Iisus Hristos era atât de desăvârşită, încât s-a făcut vrednică de cămara Lui cerească şi şi-a îndoit nevoinţa sa pentru El, biruindu-şi trupul şi pe diavolul. Apoi, împletindu-şi cununa îndoită- una a fecioriei, iar alta a muceniciei- şi, bucurându-se, a trecut la Hristos, Mirele ei, pentru Care a pătimit pe pământ, precum se va arăta în povestirea de faţă.
Pentru viaţa ei, străbătând slava printre oameni, vestea despre dânsa a ajuns până la Saprichie, ighemonul, prigonitorul creştinilor. Acesta, nezăbovind, a venit în cetatea Cezareei, unde, îndată a prins pe Sfânta Doroteia şi a poruncit s-o pună înaintea judecăţii sale nedrepte. Deci sfânta fecioară stătea înaintea păgânului judecător, rugându-se în sine către Domnul şi chemând în ajutor pe Dumnezeu, Mântuitorul său. Apoi, a întrebat-o ighemonul: „Spune-mi, cum te numeşti?”. Sfânta a răspuns: „Numele îmi este Doroteia”. Saprichie a zis: „De aceea te-am chemat: ca să aduci jertfă zeilor celor fără de moarte, după porunca împăraţilor noştri”.
Sfânta Doroteia a zis: „Dumnezeu, Care este Împărat al cerului, Acela mi-a poruncit ca Lui, unuia, să-I slujesc”. Pentru că astfel este scris: Domnului Dumnezeului Tău să te închini şi Aceluia unuia să-I slujeşti. Şi iarăşi: zeii care n-au făcut cerul şi pământul să piară de pe pământ. Deci, se cade a socoti cărui împărat suntem datori a ne supune: celui pământesc sau Celui ceresc? Şi pe cine să ascultăm: pe Dumnezeu sau pe om? Pentru că, ce sunt împăraţii? Decât numai oameni muritori, precum au fost şi acei zei ai voştri, la care vă închinaţi”. Saprichie a zis: „De vei voi să fii întreagă, sănătoasă şi curată, lasă-ţi creştinătatea şi jertfeşte zeilor, iar de nu, apoi, după lege, vei fi cumplit chinuită şi spre pildă altora”.
Sfânta a răspuns: „Voi fi pildă tuturor credincioşilor, ca să se teamă de Dumnezeu, iar de oamenii cei răi să nu se teamă, pentru că aceia fac ceea ce fac câinii cei răi, care rup pe oamenii cei nevinovaţi, neavând nicio pricepere sau înţelegere şi care se sălbăticesc, se mânie, latră şi cu dinţii lor apucă şi rup pe cei ce trec alături”. Saprichie a zis: „Tu, precum văd te-ai hotărât să fii neschimbată în mărturisire, bârfitoare şi voieşti să mori cu alţii, astfel cu amar. Ascultă-mă şi jertfeşte, ca să scapi de chinurile cele cumplite”. Iar sfânta a zis: „Chinurile tale sunt vremelnice, iar ale gheenei sunt veşnice. Deci, ca să scap de chinurile cele veşnice, nu mă voi teme de cele vremelnice căci îmi aduc aminte, de cuvintele Domnului meu: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; dar mai mult vă temeţi de cel ce poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului.
Saprichie a zis: „Eşti datoare să te temi de zei, ca nu cumva mâniindu-se să-ţi piardă sufletul şi trupul tău, de nu le vei aduce jertfe”. Sfânta Doroteia a răspuns: „Acum ţi-am spus, Saprichie, că nicidecum nu vei putea să mă îndupleci să aduc jertfă diavolilor care au locuit în acei oameni deşerţi, care au trăit atât de rău încât şi a grăi, de ei, este ruşine. Astfel au murit ca nişte dobitoace necuvântătoare de vreme ce, fiind vii, n-au cunoscut pe Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi cele ce sunt într-însele. Deci sufletele acelora ard în focul cel nestins, care se închină la idolii făcuţi din diferite materii; şi de nevoie va fi să se trimită în veşnicul foc şi aceia care, lăsând pe Ziditorul lor, au voit ca acelora să le fie închinători”.
Acestea auzind Saprichie s-a mâniat foarte şi, întorcându-se către slujitorii care erau gata a o chinui, le-a zis: „Puneţi-o în locul de chinuire ca, temându-se de chinuri, să voiască a fi slujitoare zeilor noştri”. Iar roaba lui Dumnezeu, stând la locul cel de chin, cu bărbăţie şi fără de temere, a zis către judecător: „Ce tot zăboveşti, nechinuindu-mă? Fă ceea ce ai să faci, ca să pot vedea degrab pe Acela pentru a Cărui dragoste nu mă tem a pătimi şi a muri”. Saprichie a zis: „Cine este Acela pe care-L doreşti atâta?” Sfânta a zis: „Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Zise Sapirichie: „Unde este Hristos?”
Sfânta a răspuns: „Cu prea puternica sa Dumnezeire este pretutindeni, iar cu omenirea Îl mărturisim că este în ceruri, şezând de-a dreapta Tatălui Său, cu Care împreună şi cu Duhul Sfânt este o Dumnezeire şi ne cheamă în raiul desfătărilor celor veşnice, unde răsadurile aduc roade în toată vremea, adică crini şi trandafiri, şi unde toate florile cele frumoase înfloresc totdeauna, unde câmpurile, munţii, dealurile totdeauna sunt verzi, izvoarele dulci şi sufletele sfinţilor întru Hristos se veselesc. Nişte lucruri ca acestea pe care ţi le-am spus ţie, de le-ai fi crezut, o! Saprichie, te-ai fi izbăvit de pierderea ta şi ai fi intrat în raiul plăcerilor dumnezeieşti celor negrăite”. Saprichie a zis către dânsa: „Se cade să laşi deşertăciunea şi să jertfeşti zeilor ca să ai bărbat şi să te înveseleşti în viaţa ta şi să nu pieri asemenea ca şi părinţii tăi, care au pierit pentru nebunia lor”. Iar Sfânta a zis: „Nici nu voi jertfi diavolilor, de vreme ce sunt creştină, nici nu voi lua bărbat, de vreme ce sunt mireasa lui Hristos. Aceasta este credinţa mea, care mă va duce în Rai şi în cămara Mirelui Meu”. Atunci a chinuit-o cumplit pe Sfânta.
După aceasta, Saprichie, ighemonul, a poruncit ca, punând capăt chinuirii sfintei, s-o ducă la două femei care erau surori, ale căror nume erau: Hristina şi Calista. Acestea, mai înainte fuseseră creştine, dar, temându-se de chinuri, se lepădaseră de Hristos şi, deznădăjduindu-se, vieţuiau cu necurăţie în plăceri şi în deşertăciunea lumească, fiind îmbogăţite de închinătorii de idoli pentru a lor cădere de la Hristos. Lor le-a încredinţat Saprichie pe Sfânta fecioară Doroteia, zicându-le: „Precum voi aţi lăsat deşertăciunea şi vrăjile creştineşti, aducând jertfe zeilor celor nebiruiţi şi aţi luat de la noi daruri, astfel şi pe aceasta s-o întoarceţi de la nebunia creştinească la zeii noştri, căci noi, cu mai mari şi mai multe daruri vă vom cinsti, de veţi putea s-o înduplecaţi pe aceasta către noi”. Ele, luând-o în casa lor, au zis către dânsa: „Ascultă pe judecătorul şi te învoieşte cu el, mântuieşte-te de chinuri precum am făcut şi noi. Mai bine este ţie să te îngrijeşti, ca să nu pierzi lumea aceasta văzută şi viaţa cea plăcută şi să nu pieri mai înainte de vreme”. Sfânta Doroteia a răspuns: „Dacă voi, ascultând sfatul meu, v-aţi fi pocăit de jertfele cele aduse idolilor şi iarăşi de v-aţi fi întors la Hristos, v-aţi fi mântuit de chinurile gheenei, pentru că bun este Domnul nostru şi mult-milostiv celor ce se întorc către El cu toată inima”.
Hristina şi Calista ziseră către dânsa: „Am greşit o dată, căzând de la credinţa în Hristos, cum se poate acum, dar, a ne întoarce iarăşi la El?” Zis-a, către ele, Sfânta: „Este mai mare păcat a se deznădăjdui cineva de mila lui Dumnezeu, decât a se închina idolilor. Nu vă deznădăjduiţi, nici vă îndoiţi de Doctorul cel bun şi iscusit, căci poate tămădui rănile voastre. Nu este rană pe care El n-ar voi s-o tămăduiască, căci de aceea Se numeşte Mântuitor, fiindcă El mântuieşte; de aceea, Răscumpărător, căci El ne răscumpără; de aceea Eliberator, căci eliberează. Voi numai să vă întoarceţi din tot sufletul spre pocăinţă şi fără de îndoială vă veţi învrednici iertării”. Atunci, amândouă surorile acelea s-au aruncat la picioarele ei, plângând şi dorind ca ea să se roage Milostivului Dumnezeu pentru dânsele şi, primind pocăinţa lor, să le dea iertare de păcate.
Sfânta a strigat către Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Dumnezeule, cel ce ai zis: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu! Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai adeverit că mai multă bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu de un păcătos care se pocăieşte, decât de cei 99 de drepţi, care n-au greşit, arată darul Tău acestor oi ale Tale, pe care diavolul le-a răpit şi s-a sârguit să le ia de la Tine. Întoarce oile Tale către turma Ta. O! bunule Păstor, prin chipul acestora să se întoarcă la Tine toţi cei căzuţi”.
Trecând câtăva vreme, Saprichie ighemonul a chemat la el pe cele două femei cu Sfânta Doroteia şi, luând pe amândouă surorile le întrebă dacă au putut să înduplece pe Doroteia la zeii lor. Hristina şi Calista, ridicând glasurile lor, au răspuns: „Am rătăcit şi rău am făcut, căci, temându-ne de muncile cele vremelnice, am jertfit zeilor (idolilor), de aceea, am rugat-o şi ne-a dat pocăinţa, prin care vom putea să câştigăm de la Hristos, Domnul nostru, iertarea de păcatele noastre”. Atunci Saprichie şi-a rupt hainele şi cu mare mânie a poruncit să le lege la un loc pe amândouă surorile, împreunându-le la spate şi să le bage într-un vas cu smoală şi, punând lemne, să le ardă.
Ele, strigând către Dumnezeu, au zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte pocăinţa noastră şi dă-ne iertare”. Deci, fiind arse femeile acelea, Sfânta Doroteia se înveselea de acea privelişte şi striga către dânsele: „Mergeţi mai înaintea mea, o! surorilor şi fiţi încredinţate de iertarea păcatelor voastre, iar cununa muceniciei, pierdută mai înainte, acum fără îndoială aţi aflat-o şi va ieşi întru întâmpinarea voastră milostivul Părinte, înveselindu-Se ca de aflarea fiului celui desfrânat. Apoi vă va îmbrăţişa ca pe fiicele Sale, vă va preamări înaintea îngerilor Săi şi vă va rândui în cetele sfintelor muceniţe”. Astfel, sfintele femei, Hristina şi Calista, surorile cele de o mamă, sfârşindu-se întru pocăinţă muceniceşte, au luat iertare şi cunună de biruinţă de la Hristos Dumnezeul nostru.
Saprichie a poruncit ca pe Sfânta Doroteia s-o aducă iarăşi la chinuri, spânzurând-o, s-o chinuiască ca şi mai înainte. Sfânta, fiind prigonită, se cuprinsese de atâta veselie, ca şi cum ar fi intrat acum în cămara iubitului ei Mire, Hristos. Saprichie a zis către dânsa: „Ce este, oare, că arăţi pe faţa ta o bucurie ca aceasta, fiind chinuită?” Sfânta a răspuns: „Niciodată în viaţa mea nu m-am bucurat astfel, ca acum, căci mă bucur pentru sufletele acelea pe care diavolul, prin tine, le luase de la Dumnezeu, iar prin mine le-a primit Hristos. Acum este veselie mare la cer, căci îngerii se bucură de sufletele acelea, arhanghelii se înveselesc, împreună cu toţi sfinţii Apostoli, iar mucenicii şi proorocii dănţuiesc. Deci, sârguieşte-te, o! Saprichie, şi fă degrab ceea ce ai să faci, ca să pot să trec şi eu îndată la veselia sfinţilor şi să mă bucur în ceruri cu aceia cu care am plâns pe pământ”.
Atunci, Saprichie a poruncit să o ardă cu făclii aprinse pe Sfânta muceniţă. Ea, cu şi mai multă veselie şi arătând faţa luminoasă şi bucuroasă judecătorului, a strigat către el: „Ticălosule, tu eşti un nimic, cu idolii tăi”. Tiranul, pogorând-o de pe lemn, a poruncit s-o bată cu palme peste obraz, zicând: „Să se bată faţa ta, care mă batjocoreşti pe mine”. Iar Sfânta, fiind bătută, nu înceta a se bucura; şi au slăbit cei ce o băteau pe ea. Apoi, ighemonul a dat o hotărâre de moarte asupra ei: „Pe Doroteia, fecioara cea mândră, care n-a voit să aducă jertfă zeilor celor fără de moarte şi să trăiască, ci a voit ca, de bună voie, să moară, pentru un oarecare om, neştiut, ce se zice Hristos, poruncim să o taie cu sabia”.
Auzind acestea, Sfânta muceniţă Doroteia a zis: „Mulţumesc Ţie, iubitorule de suflete, Hristoase, că mă chemi în raiul Tău şi în cămara Ta, cea prea Sfântă, mă aduci”. Sfânta muceniţă, ducându-se la moarte, când ieşea din divan, un scolastic, anume Teofil, sfetnic al ighemonului, a strigat către dânsa, batjocorindu-o: „Ascultă, mireasa lui Hristos, trimite-mi mere şi flori de trandafiri din raiul Mirelui tău”. Sfânta Doroteia i-a zis: „Cu adevărat voi face aceasta”. Şi, sosind ea la locul tăierii, a rugat pe călău să o lase puţin să se roage Dumnezeului său. Apoi, sfârşind rugăciunea, a stat înaintea ei îngerul Domnului, în chip de prunc mic, foarte frumos, aducând într-o basma curată trei mere preafrumoase şi trei flori de trandafir roşii. Iar Sfânta a grăit către prunc: „Rogu-mă ţie, să le duci acestea lui Teofil şi să-i spui: „Iată, ai ceea ce ai poruncit”. Acestea zicând, şi-a plecat sub sabie Sfântul său cap şi, fiind tăiată, s-a dus dănţuind la Hristos Domnul, Mirele său, pe Care din tinereţe L-a iubit şi a primit cununa biruinţei din mâna Domnului, în cămara Lui cea nestricăcioasă.
Teofil, râzând de făgăduinţa Sfintei fecioare Doroteia, spunea prietenilor săi şi celor de o vârstă: „Acum, când Doroteia era dusă la moarte, spunând că e mireasă a lui Hristos şi lăudându-se că va intra în raiul Lui, am zis către dânsa: „Ascultă, mireasa lui Hristos, când vei intra în Raiul Mirelui tău, să-mi trimiţi de acolo flori de trandafir şi mere”. Iar ea mi-a răspuns: „Cu adevărat îţi voi trimite”. Acestea zicând Teofil către prietenii săi, râdea fără de măsură. Dar iată că deodată s-a oprit înaintea lui îngerul acela, cu trei mere bune şi cu trei flori frumoase, apoi i-a zis lui: „Precum a făgăduit, Sfânta fecioară Doroteia ţi-a trimis acestea din Raiul Mirelui său”.
Teofil, văzând merele şi florile şi luându-le în mâini a strigat cu mare glas: „Adevărat Dumnezeu este Hristos şi nu este nicio nedreptate întru Dânsul”. Iar prietenii şi vârstnicii i-au zis: „Te îndrăceşti, Teofile, sau glumeşti?” Răspuns-a lor Teofil: „Nu mă îndrăcesc, nici nu glumesc, ci înţelepciunea cea sănătoasă îmi porunceşte să cred că Dumnezeu cel adevărat este Iisus Hristos”. Apoi întrebau aceia: „Pentru ce te-ai schimbat, deodată?” Grăit-a lor, Teofil: „Spuneţi-mi, care lună este acum?” Zis-a lui: „Februarie”. Grăit-a lor, Teofil: „Toată Capadocia o acoperă în această vreme iarna, gerul şi gheaţa şi nu este niciun copac sau buruiană care s-ar împodobi cu frunzele sale. De unde socotiţi că sunt aceste flori?” Zicând acestea, le arătă merele şi florile cele de trandafir.
Ei, văzându-le şi pipăindu-le, cum şi mireasma cea frumoasă a lor mirosind-o, se mirau şi ziceau: „Noi nici în vremea cea obişnuită a roadelor şi a florilor n-am văzut roade aşa de frumoase”. Grăit-a lor Teofil: „Eu socoteam pe fecioara Doroteia cea dusă la moarte că este nebună, căci zicea că Mirele său este Hristos şi pomenea de Raiul Lui. Deci, am zis către dânsa ca spre o nebună, batjocorind-o: „Când vei merge în Raiul Mirelui, să-mi trimiţi de acolo mere şi flori”. Iar ea mi-a răspuns: „Cu adevărat îţi voi trimite”. Eu râdeam de cuvintele ei, dar iată că, după tăierea ei, mi-a venit înainte un prunc mic, cu vârsta ca de patru ani, cu frumuseţe negrăită, pe care nu-l credeam că ştie a vorbi ceva. Însă el a început ca un bărbat desăvârşit a grăi către mine, zicând: „Sfânta fecioară Doroteia, precum a făgăduit, ţi-a trimis daruri din Raiul Mirelui său”. Acestea zicând şi dându-mi în mâini acestea, s-a făcut nevăzut. Iarăşi a strigat Teofil: „Fericiţi cei ce cred în Hristos şi pătimesc pentru El şi pentru numele Lui, căci Acela este adevăratul Dumnezeu şi tot cel ce crede în el este înţelept cu adevărat”. Acestea strigând Teofil, cineva a intrat la ighemonul şi i-a zis: „Scolasticul Teofil, care până acum ura pe creştini şi le dădea lor moarte ucigătoare, acela acum strigă înaintea porţilor, lăudând şi binecuvântând numele lui Iisus Hristos şi foarte mulţi cred în El, ascultând cuvintele lui Teofil”.
Ighemonul, poruncind ca îndată să-l aducă la sine, i-a zis: „Ce ai grăit înaintea porţilor?” Răspuns-a Teofil: „Am lăudat pe Hristos, pe Care l-am hulit până astăzi”. Zis-a lui ighemonul: „Mă mir de tine, fiind om înţelept, că lauzi numele Aceluia, pentru Care, pe cei ce-L lăudau i-ai prigonit până acum”. Zis-a Teofil: „Dintr-aceasta se cunoaşte că Dumnezeu adevărat este Hristos. Căci, îndată m-a întors din rătăcire la calea cea dorită şi dreaptă şi m-a făcut să-L cunosc pe El ca Dumnezeu adevărat”. Zis-a ighemonul: „Toţi înţelepţii întru înţelepciune sporesc şi cresc, iar tu din înţelept te-ai făcut nebun, numind Dumnezeu pe Cel pe Care iudeii L-au răstignit, precum ai auzit şi de la creştini”.
Teofil a zis: „Am auzit că Hristos a fost răstignit şi rătăceam, nesocotindu-L pe El că este Dumnezeu şi am hulit în toate zilele numele Lui. Acum, căindu-mă de păcatele mele, cele de mai înainte şi de hule, îl mărturisesc pe El că este Dumnezeu adevărat”. Zis-a ighemonul: „Unde şi când te-ai făcut creştin, tu cel ce ai adus jertfe zeilor până astăzi?” Grăit-a Teofil: „Într-acel ceas în care am crezut în Hristos. Pentru aceasta, din toată inima crezând în El ca în Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de moarte, propovăduiesc numele Lui cel adevărat, numele cel Sfânt, numele cel fără de prihană, numele în care nicio făţărnicie nu se află, nicio înşelătorie şi Care împărăţeşte peste idoli”.
Zis-a ighemonul: „Au doară, împărăţeşte înşelăciunea peste zeii noştri?”. Grăit-a Teofil: „Oare nu împărăţeşte înşelăciunea în idolii aceia pe care o mână omenească din lume i-a cioplit, din aramă şi din fier i-a făurit şi din plumb i-a turnat? Pe care îi străjuiesc păsări de noapte, pe care păianjenii îşi fac laţurile lor şi ale căror scobituri sunt pline de şoareci? De nu este aşa, precum grăiesc eu, apoi mincinos să fiu. Însă tu socoteşte singur: oare nu grăiesc adevărul? Şi, de vreme ce nu mint, apoi cu dreptate este ca şi tu să te învoieşti cu adevărul şi să te întorci de la minciună. Pentru că se cade ţie, judecătorul care judeci pe alţii pentru minciună, singur de la minciună să te întorci la adevărul care este în Hristos Dumnezeu”. Zis-a ighemonul: „Deci zeii noştri, oare nu sunt vii?”
Grăit-a Teofil: „Asemănarea idolilor o vedem omenească, dar nu au nicio simţire, însă Dumnezeu este nevăzut, viu şi de viaţă dătător. Idolii, dacă vor fi făcuţi din materie de mare preţ, sunt străjuiţi ca să nu se fure de tâlhari, iar Dumnezeul ceresc de nimeni nu este străjuit, ci El îi străjuieşte pe toţi, îi păzeşte şi-i fereşte ca pe zidirea Sa”. Ighemonul zise: „O, ticălosule Teofile, văd că doreşti să pieri cu grea moarte”. Grăit-a fericitul Teofil: „Eu doresc să câştig viaţa bună”. Ighemonul zise: „Gândeşte-te că de vei petrece în acea nebunie a ta, mai întâi îţi voi da chinuri multe, apoi voi porunci cu amar să te ucidă”.
Fericitul Teofil răspunse: „De aceea am început eu a dori să fiu ucis pentru Hristos Dumnezeu”. Ighemonul zise: „Adu-ţi aminte de casa ta, de femeie, de copii şi de rudenii şi nu te duce nebuneşte la moartea cea amară; căci mare nebunie este aceasta ca, de bună voie, să te dai la chinuri şi la pedepse cu care se pedepsesc tâlharii”. „Nu este nebunie aceasta, ci o mare înţelepciune, ca pentru bunătăţile cele mari şi veşnice, defăimând muncile cele mici şi vremelnice, pentru viaţa cea nesfârşită să suferi moartea cea de scurtă durată”. Ighemonul zise: „Mai bine îţi alegi muncile decât odihna şi doreşti moartea mai bine decât viaţa?” Sfântul Teofil răspunse: „Eu nu mă tem de munci şi nici de moarte nu mă cutremur, ci mă tem de chinurile cele fără de sfârşit precum şi de moartea aceea care aduce pedeapsa veşnică. Chinurile date de tine degrab se vor sfârşi, iar chinurile pregătite închinătorilor de idoli nu se vor sfârşi niciodată”.
Atunci ighemonul a poruncit ca pe Sfântul Teofil să-l spânzure gol, de un lemn şi să-l bată cumplit. Dar, pe când îl bătea, Sfântul zicea: „Iată acum m-am făcut creştin, căci sunt ridicat pe cruce pentru păcatele mele, pentru că lemnul acesta este asemenea crucii. Mulţumesc Ţie, Hristoase Dumnezeule, că m-ai învrednicit să fiu spânzurat pe lemn”. Ighemonul zise către dânsul: „Ticălosule, cruţă-ţi trupul tău”. Sfântul Teofil răspunse: „Ticălosule, cruţă-ţi tu sufletul. Eu nu-mi voi cruţa trupul cel vremelnic pentru ca sufletul să se bucure în veci”. Tiranul, mâniindu-se atunci mai mult, a poruncit să strujească pe mucenic cu unghii de fier şi să-l ardă cu făclii. Sfântul se veselea în chinuri ca şi cum nu simţea durerea şi nu zicea nimic altceva, decât numai acestea: „Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pe Tine Te mărturisesc, numără-mă în ceata sfinţilor Tăi”.
Faţa lui era luminoasă, iar slujitorii, au slăbit de multă osteneală, Saprichie ighemonul a dat un răspuns de moarte asupra Sfântului, care era aşa: „Atunci lui Teofil, care a adus până acum jertfe zeilor celor fără de moarte, iar acum s-a răzvrătit şi de la zei s-a abătut către creştineasca adunare, poruncim să i se taie capul”. Sfântul Teofil, auzind acel răspuns dat asupra sa, a zis: „Mulţumesc Ţie, Hristoase, Dumnezeul meu”. Apoi, bucurându-se şi-a plecat sub sabie Sfântul său cap şi, fiind tăiat, s-a încununat prin mucenicie, luând plata ca lucrătorul care venise în ceasul al unsprezecelea- asemenea ca cel dintâi- în Împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru. Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.
Extras din Vieţile Sfinţilor– Editura Sihăstria.
