Voi face rugăciune ca voi, cele trei surori, să nu mai creşteţi, ci să rămâneţi aşa, cu aceste broboade albastre, la aceeaşi înălţime şi la aceeaşi vârstă. Stiţi cum sunt ajutaţi oamenii fără zgomot atunci când vă văd? Pentru că astăzi în lume nu găsesc uşor o copilă serioasă. Cele mai multe sunt sălbăticite, cu ţigara în mână şi fac nişte grimase… Iar când văd aici tinere afierosite lui Dumnezeu, care cântă şi se bucură, te întreabă: „Ce se întâmplă aici? Ceva se petrece. Oare să spunem că sunt năroade? Nu sunt. Să spunem că le lipseşte ceva? Nu le lipseşte. Se vede că este vorba de ceva mai înalt”. Într-adevăr, ştiţi cât de mult ajută aceasta?
Când mirenii merg la o mănăstire şi văd monahi corecţi, atunci şi necredincioşi de ar fi, dacă au intenţie bună, devin credincioşi. Mulţi oameni de ştiinţă atei, care au venit în vizită în Sfântul Munte, şi-au schimbat viaţa. Îşi fac probleme în sensul cel bun şi se folosesc. Acolo văd oameni tineri, veseli, care aveau toate condiţiile să trăiască îmbelşugat în lume, dar îşi lasă bogăţiile, funcţiile etc., şi trăiesc pustniceşte, cu rugăciune şi priveghere şi spun: „Ce se întâmplă? Dacă într-adevăr există Dumnezeu, dacă există şi o altă viaţă, dacă există iad, eu ce voi face?”. Şi astfel încep să-şi frâneze viaţa lor păcătoasă sau şi-o îndreaptă. Cunosc o fată de douăzeci de ani care a făcut o încercare de sinucidere. Şi-a tăiat venele, dar au reuşit s-o salveze. După aceea s-a aflat un monah care a luat-o şi a dus-o la o mănăstire de maici. Sărmana era sălbăticită. Dar când a văzut acolo monahiile şi-a revenit. „Văd o altă lume aici”, a spus. „Oare pot să rămân şi eu?”.
Aceasta este predica fără zgomot a monahului. Mulţi predică, dar puţini insuflă încredere, deoarece viaţa lor nu corespunde cu cuvintele lor. Monahul nu ţine predici cu voce tare, ca să-l audă ceilalţi, ci predică în tăcere pe Hristos prin viaţa lui şi ajută cu rugăciunea. El trăieşte Evanghelia, iar harul lui Dumnezeu îl trădează. Astfel se predică Evanghelia în modul cel mai eficace, lucru de care însetează lumea, mai ales cea de azi. Chiar şi atunci când monahul vorbeşte, el nu spune în mod simplu un gând, ci mărturiseşte o experienţă. Dar chiar şi un simplu gând de ar spune, şi acesta este luminat.
– Părinte, unii spun că tinerii sau tinerele merg la mănăstire uneori din cauza unei decepţii, alteori deoarece au o oarecare neputinţă sau pentru că sunt uşori la minte.
– Oamenii aceştia se vede că au avut unul sau două cazuri de acest fel în mintea lor şi nedreptăţesc în continuare, ori din răutate, ori din invidie, 90% din monahi. Dar dacă vor examina lucrurile, ei vor vedea că nu este aşa. Şi atunci vor înţelege că este vorba deceva mai înalt, că există Dumnezeu.
De aceea monahul trebuie să fie mereu pildă bună pentru lume – aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor[1]. Monahul corect este lumina lumii. Ce spune Sfântul Ioan Scărarul? Îngerii sunt lumină pentru monahi, iar monahii sunt lumină pentru mireni[2]. Când monahul se deosebeşte de mireni, atunci ajută efectiv. Pentru că ceea ce ajută pe mirenii care se ticăloşesc pentru lucruri deşarte este sfinţenia, care, prin simplitatea ei, îi învaţă să prindă sensul cel mai adânc al vieţii, ca să li se îndepărteze astfel povara patimilor de pe inimă.
[1] Mt. 5, 16.
[2] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuv. 26, c. 23.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
