Preot Alexandru Lungu
Azi a fost hramul parohiei noastre. Al 25-lea de când a luat ființă micuța noastră Biserică. Practic, toată viața mea este trăită în granița acestei Biserici. Aici am copilărit, în jurul Bisericii mi-am trăit adolescența, tot aici m-a învrednicit Dumnezeu să îmi trăiesc anii preoției, 8 până în prezent.
De la hramurile modeste și smerite organizate cu mari eforturi prin beciul căminului, la amplasarea cortului în curtea Bisericii an de an, pentru a putea găzdui câteva sute de suflete la masă, astăzi lucrurile sunt mult mai așezate, având nu una, ci două săli generoase, unde putem să găzduim în condiții bune, sute de credincioși care ne calcă pragul în aceste zile de sărbătoare. Biserica dincolo de spațiul liturgic prin excelență, este și spital al sufletului dar poate fără probleme deveni și loc unde să ne hrănim trupurile uneori.
De peste 15 ani își trăiesc zilele de apus ale vieții zeci de bătrâni, iar acest lucru nu este altceva decât o jertfă continuă, a preoților cât și a celor care se ostenesc după putere, să ofere celor care au ales să vină la cămin, o vorbă bună, o masă caldă, o cameră curată și o companie prietenească.
A fi preot de cămin înseamnă a nu îți permite nicio clipă de răgaz, întrucât programul de la parohie nu se încheie odată cu incuiatul ușii Bisericii, el rămând deschis și plin de neprevăzut până târziu în noapte, uneori și la ceasurile cele mai neașteptate și dorite pentru a fi predate trupului spre odihnă.
Munca rareori este înțeleasă pe deplin, iar ceea ce clădești într-o viață de trudă, cu sacrificii, cu neglijarea familiei, cu lacrimi și întrebări frecvente, cum o să depășim și iarna aceasta, ce ne va rezerva și luna viitoare, devin frământări permanente ale preotului de cămin. Nu l-am văzut pe tata niciodată liniștit de când slujește aici, iar într-o oarecare măsură această grijă permanentă o resimt tot mai acut de când locuiesc în casa parohială. Alarmele care uneori se declanșează în toiul nopții și pot fi false de multe ori, sesizând praf sau vreo eroare, pot, Ferească Dumnezeu!, să anunțe și izbucnirea unui incendiu, iar responsabilitatea nu se reduce doar la viața și Biserica în care slujești, cât mai ales la viețile din cămin pentru care devii direct responsabil.
Preoția este mai mult decât veșminte, slujire în Biserică, spovedit, dialogat cu omul care îți calcă pragul Bisericii. Preoția este un du-te-vino continuu, care rareori este înțeles pe deplin de cei mai apropiați ai casei, cu atât mai puțin pentru cei din afara cercului intim. Preoția este până la final o jertfă!
