Trebuie ca fără ezitare să accentuăm faptul că „preoţia” papistaşilor este invalidă. Din momentul în care s-au rupt de Biserica cea Una a lui Hristos, au pierdut Harul Sfântului Duh. Preoţii lor au încetat să mai primească din izvorul nesecat al Harului lui Hristos, ce izvorăşte din Biserica Sa, al cărei Cap este, şi din Preoţia Sa. Sfântul Vasile cel Mare, în Canonul 1 (Pidalionul, p. 587), spune că „cei căzuţi din credinţă” se întorc în rândul laicilor şi îşi pierd dreptul şi puterea de a mai hirotoni şi a mai transmite harul lui Dumnezeu. Faptul că episcopii papali au continuitate apostolică, adică sunt legaţi în timp şi prin succesiune de apostoli, nu mai are nicio valoare, de vreme ce nu mai păstrează şi învăţătura apostolică. De vreme ce au falsificat credinţa pe care au primit-o de la Sfinţii Apostoli şi au denaturat în continuare adevărul învăţăturii creştine, au încetat să mai aparţină Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este greşit numită biserica lor „catolică” (care înseamnă „universală”), deoarece numai Biserica lui Hristos este cu adevărat Universală, adică are plinătatea (universalitatea) adevărului şi, potrivit poruncii lui Hristos, este datoare a se propovădui în toată lumea (universal).
O altă inovaţie impusă de papalitate o reprezintă celibatul obligatoriu al preoţilor. După cum se ştie, căsătoria preoţilor a fost consfinţită definitiv la Primul Sinod Ecumenic din 325. Iar în patriarhia Romei existau pe atunci preoţi căsătoriţi, la fel ca şi în Biserica Răsăriteană. Înainte de hirotonie, preoţii erau obligaţi să se căsătorească. Pentru episcopi a fost consfinţit celibatul în cadrul Sinodului Trulan din 692, prin canonul 12.
În Apus, începând cu secolul al XIV-lea, prin hotărârea papei, s-a impus celibatul clericilor, fără niciun fel de dezbatere sinodală. Prin aceasta, papa a urmărit întărirea superiorităţii clerului faţă de laici şi a crezut că, prin eliberarea preoţilor de obligaţiile familiale, vor arăta un zel mult mai puternic în vederea extinderii bisericii papale la toate neamurile. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Timotei (3, 12) scrie că preotul trebuie să fie bărbat al unei singure femei, deci căsătorit, iar Apostolul Petru, pe care papistaşii îl consideră protectorul bisericii lor, a fost căsătorit (cf. Matei 8, 14). Sute de preoţi şi episcopi din Apus au cerut în cadrul Sinodului II Vatican din 1962 abrogarea celibatului clerului, dar papa Paul al VI-lea nu a vrut să cedeze.
Efectele acestei inovaţii sunt numeroasele scandaluri şi devieri, care, oricât se chinuieşte Vaticanul să le acopere, devin motive de necredinţă şi de blasfemie la adresa Numelui lui Dumnezeu printre neamuri. În Africa, această temă a fost extrem de controversată. De aceea, papa i-a lăsat pe clericii lor de aici să facă fiecare după cum îi dictează conştiinţa şi voinţa. Astfel, aproape toţi preoţii catolici de culoare au soţii şi copii, fără a fi cununaţi oficial. Ei slujesc în alte sate şi din când în când îşi vizitează pe ascuns familiile. Iar atunci când vreun episcop de-al lor îşi formează o familie, nu este caterisit, ci trimis să slujească în altă ţară.
O altă inovaţie o reprezintă stabilirea treptei de cardinal. În Sfânta Scriptură întâlnim doar treptele de episcop, preot şi diacon. Cardinalii sunt, în esenţă, clerici ce provin din toate aceste trei trepte. Sunt consideraţi colaboratori direcţi ai papilor şi din rândul lor sunt aleşi totdeauna viitorii papi. În fiecare stat există câte un cardinal, care este considerat superiorul episcopilor de acolo. Astfel este degradat şi denaturat rangul episcopal. Cardinalii au funcţie similară prim-ministrului laic. În Biserica Ortodoxă, care păstrează cu iubire şi frică de Dumnezeu Tradiţia Apostolică şi Patristică, harul lucrează în toate Tainele ei, prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea creştinilor ortodocşi. La Taina Hirotoniei, episcopul spune următoarea rugăciune: „Dumnezeiescul Har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, te hirotoneşte pe tine… Să ne rugăm să se pogoare peste acesta harul Sfântului Duh!” După aceea, se citeşte în taină rugăciunea pentru hirotonie. Şi avem foarte multe minuni care dovedesc faptul că în Ortodoxie episcopul, preotul şi diaconul primesc Harul şi puterea Sfântului Duh de a săvârşi toate Tainele, ierurgiile şi slujbele Bisericii noastre, prin care lumea se sfinţeşte.
MĂRTURII DESPRE PREOŢIE
a) În sufletul meu s-a aprins o flacără
La trei ani după botezul lui Lazăr şi al familiei sale în Kolwezi (1983), părintele Cosma l-a prezentat vrednicului de pomenire mitropolit al Africii Centrale, Timotei, în vederea hirotonirii întru diacon.
– Părinte Lazăr, spune-ne ce ai simţit în ziua hirotoniei?
– Părintele Cosma m-a propus ierarhului nostru spre a fi hirotonit diacon. Eu încă nu ştiam foarte multe lucruri despre această mare cinste, dar am făcut ascultare de duhovnicul meu. Îmi amintesc următoarele lucruri. Când mi-am aplecat capul în faţa Sfintei Mese, episcopul şi-a pus mâinile pe capul meu şi a început să-mi citească rugăciunea de hirotonie. Atunci am simţit în inima mea că s-a aprins o flacără, ca a unei lumânări. Simţeam o imensă bucurie în suflet şi L-am rugat pe Hristos să nu-mi stingă niciodată această flacără din suflet.
Din păcate, peste câteva zile, bucuria parcă s-a mai estompat. Flacăra s-a micşorat. L-am rugat pe Dumnezeu să nu o stingă de tot. O voce lăuntrică m-a încurajat, spunându-mi că va rămâne mereu acolo o mică flacără. Câteodată simt cum creşte din nou, iar câteodată cum se micşorează. Depinde de zelul cu care îmi fac datoria pastorală.
b) Faţa Sfântului Arsenie Capadocianul a strălucit ca soarele
Sfântul Arsenie a fost preot în satul fericitului cuvios, părintele Paisie Aghioritul, în Farasa – Capadocia. Acest sfânt, după cum se ştie, l-a botezat pe părintele Paisie şi apoi s-a întâmplat repatrierea lor, după evenimentele din 1924. Odată, părintele Arsenie a plecat pe jos în pelerinaj la Locurile Sfinte. După ce a ajuns, într-o duminică, a fost invitat de patriarhul Ierusalimului ca împreună cu un sobor de preoţi să săvârşească Sfânta Liturghie. Către sfârşitul slujbei, faţa părintelui Arsenie strălucea ca soarele. Cu greu putea fi privit de ceilalţi preoţi, care s-au minunat de această privelişte. După slujbă, el s-a retras cu smerenie, evitând întrebările celor din jur.
c) Ieromonahul român, înconjurat de flăcări
Părintele Arsenie Boca s-a născut în Hunedoara, România, în 1910, şi a murit cu o lună înainte de căderea comunismului (noiembrie 1989). Este vorba de o personalitate duhovnicească excepţională a timpului nostru. Odată, la sărbătoarea Cincizecimii, au venit la mănăstire foarte mulţi oameni şi chiar şi un detaşament de soldaţi, pentru că era hram. Au săvârşit utrenia în biserica cea mică, iar apoi, pentru că erau foarte mulţi oameni adunaţi, părintele a ieşit între Sfintele Uşi şi le-a spus că vor continua Sfânta Liturghie afară, pe un podeţ special amenajat. În timp ce rostea aceste cuvinte, călugărul de la strană a strigat: „Vai, părinte, ce se întâmplă?” „De ce, fiule, ce vezi?” „Sunteţi înconjurat de flăcări!”
Era Duhul Sfânt, sub formă de limbi de foc. După slujbă, părintele i-a spus în taină monahului: „Şi eu mă simţeam înconjurat de flăcări!”
d) Nu binecuvântezi tu… Eu binecuvântez!
Preoţia lui Hristos este un dar pentru om, în vederea mântuirii lumii şi a răspândirii Împărăţiei Sale pe pământ. Aşadar, preotul se oferă în totalitate pe sine însuşi, trup şi suflet, pentru a împlini această înaltă slujire. Nu devine preot oricine doreşte, ci doar acela pe care îl cheamă Dumnezeu. Toţi cei care devin preoţi fără a avea sfânta chemare, cu toate că Tainele săvârşite de ei sunt valabile şi lucrătoare, vor da socoteală pentru păcatele lor personale şi vor fi judecaţi cu asprime. Unul dintre candidaţii la preoţie, proaspăt absolvent de Teologie, deşi nu avea credinţă puternică şi era măcinat de patimi trupeşti, s-a gândit să ceară ierarhului său să fie hirotonit. Chiar când îşi citea foaia matricolă, pentru a vedea notele cu care terminase Teologia, a auzit o voce puternică în urechea stângă care i-a spus: „Să nu îndrăzneşti să te faci preot!”. S-a tulburat foarte tare şi a început să trăiască în pocăinţă.
În epistolele fericitului isihast Gheron Iosif, găsim următoarea istorisire. Ucenicul său, tânărul ieromonah Efrem, în ziua în care a săvârşit prima sa liturghie la schit, în momentul în care a ajuns la cuvintele de binecuvântare: „Pace tuturor!”, s-a sfiit să-l binecuvânteze pe duhovnicul său, simţindu-se nevrednic. Atunci a auzit o puternică voce interioară, care i-a spus: „Nu binecuvântezi tu… Eu binecuvântez!”
