Taina Mărturisirii

Pocăinţa sau Mărturisirea este o Taină prin care sunt iertate păcatele creştinilor, păcate care s-au săvârşit după Botez. În Biserica Ortodoxă nimeni nu poate să primească Sfânta Împărtăşanie dacă nu primeşte, mai întâi, binecuvântare de la duhovnicul lui, după ce s-a spovedit. De altfel, fraza pe care-o spune preotul la liturghie: „Să luăm aminte, sfintele sfinţilor!”, înseamnă că Sfintele Taine sunt oferite sfinţilor, adică acelora care şi-au mărturisit păcatele cu pocăinţă şi cu lacrimi. Toţi oamenii au căzut în diferite păcate după botez, întinând astfel harul primit la vârsta copilăriei de la Hristos iubitorul de oameni şi Mântuitorul nostru, prin această Taină.

Prin mărturisirea noastră cu pocăinţă şi adâncă smerenie, Domnul ne iartă toate păcatele. Este de ajuns să le mărturisim cu sinceritate absolută. În acelaşi timp, ne dăruieşte dumnezeiescul har, puterea de a ne întări în lupta noastră duhovnicească şi ne readuce la starea de curăţie sufletească, de dinaintea căderii în acele păcate. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că Hristos nu doar ne iartă păcatele mărturisite, ci le socoteşte ca şi cum n-ar fi fost săvârşite niciodată!

Această Taină ne-a dăruit-o Domnul prin intermediul Apostolilor Săi, cărora, după Învierea Sa, le-a zis următoarele: Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi! (Ioan 20, 22-23).

Despre instituirea acestei Taine mai avem încă două pasaje scripturistice în care Domnul spune mai întâi lui Petru: …şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei Cerurilor şi, oricâte vei lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi, oricâte vei dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Matei 16, 19). Aici, conform învăţăturii Părinţilor Bisericii, nu se oferă o putere specială exclusivă lui Petru, aşa cum afirmă papistaşii, deoarece Hristos spune îţi voi da şi nu îţi dau acum. Al doilea verset care se referă la oferirea acestei Taine Apostolilor cuprinde cuvintele Mântuitorului, Care le spune: Amin vă spun vouă, oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi, oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer! (Matei 18, 18). Acest verset dărâmă pretenţia papistaşilor cum că Hristos i-ar fi oferit numai lui Petru cheile Împărăţiei Cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega.

În biserica primară, creştinii se spovedeau în public. Pentru evitarea scandalizării unora sau a smintirii celor mai slabi, cu timpul s-a stabilit ca mărturisirea să se facă în faţa duhovnicului. Această practică s-a păstrat şi în Apus, până în secolul al XIII-lea, când a început să-şi piardă importanţa, din cauza secularizării care a pătruns tot mai adânc în biserica Romei şi a aşa-zisei demitizări a Noului Testament de către teologul lor, „sfântul” Toma D’Aquino.

În aceeaşi epocă a apărut în biserica lor şi o altă inovaţie. Preotul ortodox spune: „Dumnezeu să-ţi ierte prin mine, păcătosul, toate câte ai mărturisit, şi în veacul de acum şi în vecii vecilor”, în timp ce papa spune: „Te iert de toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. În Biserica Ortodoxă, preotul este practic doar un martor, el substituie, prin rostirea rugăciunii şi prin binecuvântarea penitentului cu mâna, prezenţa lui Hristos, iar Domnul este, în fapt, Cel ce iartă şi binecuvântează. Mărturisirea creştinilor catolici se face în acele cabine, separate printr-un grătar de lemn. Nu se pot vedea unul pe celălalt şi nu există comuniune între persoanele ce dialoghează. De aceea, nici duhovnicul nu poate să se dăruiască misiunii sale cu devotamentul unui bun păstor, de vreme ce nu se leagă sufleteşte şi duhovniceşte de cel ce se mărturiseşte, nici creştinul nu simte că preotului îi pasă de el, se îngrijeşte pentru mântuirea lui, de vreme ce nu-şi cunoaşte duhovnicul.

În biserica papală canoanele sunt considerate mijloace indispensabile preotului duhovnic. Există o aplicare, am spune, judiciară a lor, în vederea îmblânzirii lui Dumnezeu, care, potrivit învăţăturii lor, este mânios din cauza păcatelor credinciosului. Aici nu apare ca necesară pocăinţa credinciosului, de vreme ce iertarea păcatelor se realizează automat, prin împlinirea canoanele date de duhovnic. Dar Hristos ne spune: Milă voiesc, iar nu jertfă, iar în parabola vameşului şi a fariseului a fost îndreptăţit cel ce şi-a bătut pieptul cu pocăinţă, nu cel ce s-a justificat pe sine.

Astăzi, în toată Europa, există pe lângă bisericile catolice şi în alte centre „confesorul electronic”. Pe un ecran găseşti afişate toate păcatele posibile. Selectezi păcatul pe care l-ai săvârşit şi îndată ţi se oferă canonul pe care trebuie să-l împlineşti în vederea obţinerii „iertării”. În general, acesta prevede rostirea de zeci sau sute de ori a unor rugăciuni scurte către Maica Domnului, diverse alte lecturi etc. De la calculator primesc deci „iertarea” şi apoi merg în biserică unde primesc ostia, fie sub formă de biscuit, fie din mâna preotului.

În perioada Evului Mediu s-au introdus şi acele iertări scrise, aşa numitele indulgenţe, pe care credincioşii le puteau cumpăra, fără nicio legătură cu dispoziţia fiecăruia către pocăinţă sau zdrobire de inimă, pentru păcatele lor. Şi pentru că această metodă a adus foarte mulţi bani în conturile Vaticanului, valabilitatea indulgenţelor a fost extinsă şi către iertarea păcatelor celor adormiţi, plătite, desigur, de rudele lor. Tot în acest scop a fost introdusă şi inovaţia purgatoriului. Se vindeau indulgenţe şi acelora care doreau să le cumpere pentru păcatele lor viitoare! Acestea erau valabile permanent, până la sfârşitul vieţii celui interesat! Adică cineva poate să-şi cumpere de la început iertarea pentru păcatele pe care le va face de-a lungul întregii sale vieţi!

Mai mult, există perioade de timp în care se împart, în dar, iertări în grup creştinilor apuseni sau anumitor ţări ori regiuni, după cum doreşte papa. Astfel de iertări se împart, spre exemplu, la alegerea unui nou papă, la proclamarea unor noi sfinţi, la sărbătorirea papilor sau în anii jubiliari. Există şi biserici, paraclise, icoane sau sfinte mese privilegiate, unde cel care se roagă primeşte indulgenţe pentru un anumit număr de zile. De asemenea, putere iertătoare capătă anumite obiecte – cruci, icoane, relicve sfinte, dacă sunt binecuvântate de papă! Doar papa are dreptul nelimitat de a dărui iertare pentru păcatele viitoare, indiferent de motivaţia lor. Cardinalii au dreptul să acorde iertări pentru 200 de zile, arhiepiscopii, în eparhia lor, pentru 100 de zile, iar episcopii, pentru 50 de zile. De asemenea, preoţii au binecuvântarea papei să dezlege de păcate pe cei ce sunt pe patul de moarte. Aşadar, numai papa şi, prin el, toată biserica Apuseană sunt moştenitori ai faptelor bune, ai virtuţilor prisositoare ale sfinţilor, prin care sunt iertaţi şi mântuiţi cei vii şi cei adormiţi!

 

MĂRTURII DESPRE TAINA MĂRTURISIRII

 

a) Hristos nu acceptă jertfa săvârşită de clericii nespovediţi

În cartea fericitului părinte Paisie, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, citim următoarea istorisire: „Cândva, în peştera Sfântului Atanasie Athonitul, se nevoia un bătrân, împreună cu doi ucenici. Unul era ieromonah, iar celălalt ierodiacon. Preotul însă îl invidia de moarte pe diacon, pentru că era inteligent şi dăruit cu multe calităţi – cânta frumos, citea cu claritate etc. Pe de altă parte, nici diaconul nu ajuta deloc la aplanarea situaţiei, fiind lipsit de smerenie şi plin de egoism. Problema se adâncea cu fiecare zi, deoarece nu exista o mărturisire curată a păcatelor şi a gândurilor ascunse.

Într-o dimineaţă, bătrânul i-a trimis să slujească la un paraclis din apropiere. Pregătirea lor înainte de slujbă a fost formală, fără spovedanie, fără iertare, fără pocăinţă. Astfel, fără frică de Dumnezeu, au plecat să săvârşească Sfânta Liturghie. Când preotul a început proscomidia, s-a auzit deodată un zgomot puternic, iar Sfântul Disc a dispărut din proscomidiar. Preotul şi diaconul erau îngroziţi. N-au mai putut săvârşi Sfânta Liturghie şi s-au întors ruşinaţi şi plini de pocăinţă la duhovnicul lor.”

 

b) „Tu, însă, pocăieşte-te…!”

În cartea părintelui Ştefan Anagnostopoulos, Cunoaşterea şi trăirea credinţei ortodoxe, am găsit următoarea întâmplare referitoare la pocăinţă şi mărturisirea păcatelor. S-a dus odată într-un spital unde era internat un preot, ca să-l spovedească. Bolnavul îl rugase să vină urgent, deoarece cu o seară înainte avusese o viziune minunată, dar înfricoşătoare. A apărut lângă patul lui un tânăr îmbrăcat în haine strălucitoare şi i-a spus, arătându-i spre cer: „Pregăteşte-te să intri în Jertfelnicul cel ceresc, unde slujesc doar cei mai vrednici dintre episcopi şi preoţi, care L-au slăvit pe Dumnezeul cel în Treime pe pământ, dăruindu-şi întreaga lor viaţă… dar tu, pocăieşte-te! Iată Tronul Stăpânului Hristos, unde vei fi judecat cu milă dar şi cu dreptate de Domnul!… Dar tu, pocăieşte-te! Iată Ierusalimul cel de Sus, unde este lăcaşul a milioane de sfinţi, care se bucură de vederea slavei Dumnezeului Treimic!… Tu, însă, pocăieşte-te cu sinceritate şi zdrobire de inimă! Iată, aici este Împărăţia Lui, unde locuieşte Domnul Slavei, înconjurat de toate puterile îngereşti, care neîncetat Îi cântă «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Sa!»…Tu, însă, pocăieşte-te! Uită-te de-a dreapta ta şi vei vedea miile de suflete care s-au mântuit cu ajutorul rugăciunilor şi a slujirii tale timp de cincizeci de ani. Ei toţi se roagă acum pentru sufletul tău… Tu, însă, pocăieşte-te! Priveşte de-a stânga şi vezi întunericul şi strigătele disperate ale celor condamnaţi la iad… Tu, însă, pocăieşte-te!”

„- De aceea, te-am chemat, părinte, a spus preotul cel evlavios, ca să mă spovedesc sincer şi curat, începând de la vârsta copilăriei şi până în ziua de astăzi.”

 

c) Cel care nu s-a spovedit niciodată în viaţă va fi condus de demoni în iad!

Cândva, ne istoriseşte Sfântul Grigorie Dialogul, trăia un om pe nume Hrisarios. Era printre cei mai importanţi din oraşul său. Însă, pe măsură ce îi creşteau bogăţia, banii mulţi şi casele, i se înmulţeau şi patimile trupeşti, iubirea de argint, mândria, desfrânarea, slava deşartă şi celelalte. După o vreme, s-a îmbolnăvit grav şi a ajuns pe patul de moarte. Cu ochii deschişi, vedea apropiindu-se de el duhuri întunecate, înspăimântătoare, pregătite să-l tragă spre porţile iadului. A început să tremure, să se îngălbenească şi să transpire abundent. S-a pornit apoi să strige disperat, să i se mai acorde puţin timp pentru pocăinţă. Apoi l-a chemat pe fiul său şi i-a spus: „Maxime, copilul meu, aleargă. Nu ţi-am făcut niciodată niciun rău, salvează-mă prin puterea rugăciunii şi a credinţei tale!”

Maxim a venit lângă el, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, dar nu puteau vedea viclenele duhuri care-l ameninţau cu iadul. Înţelegeau însă prezenţa lor din groaza, panica şi transpiraţia rece a muribundului, precum şi după mişcările bruşte ale trupului, pe pat. Când spre perete, ca să nu-i mai vadă, când în stânga sau în dreapta, după cum îl bântuiau. Disperat, neputând să scape, începu să strige: „Mai lăsaţi-mă măcar până dimineaţă, numai până dimineaţă…!”, dar cu aceste ultime cuvinte sufletul i-a ieşit din trup.

 

d) Un mort a înviat în laboratorul de anatomie al Facultăţii de Medicină

În primii ani ai vieţii mele monahale am fost timp de zece ani responsabil cu arhondaricul la Mănăstirea noastră Cuviosul Grigorie. Într-un an, cred că prin 1983, a venit la noi un renumit duhovnic din Amfilohia. Cred că acum o fi trecut la cele cereşti. Veşnica lui pomenire!

Pentru că-mi plăcea să stau în preajma monahilor cu experienţă şi să-i întreb diferite lucruri despre viaţa duhovnicească, m-am apropiat şi de acesta şi l-am întrebat:

– Aţi putea să-mi spuneţi un cuvânt de folos sau vreo întâmplare ziditoare de suflet care v-a impresionat de-a lungul vieţii?

Îndată, bătrânul mi-a spus următoarea istorisire:

„Odată mă întorceam de la Sfântul Munte şi am ajuns în Tesalonic. Mergeam pe jos pe lângă Facultatea de Filosofie, când, deodată, s-au apropiat de mine doi tineri, care m-au rugat, vădit tulburaţi, să-i urmez. Am mers în laboratorul de anatomie al Facultăţii de Medicină. Acolo se întâmplase un lucru extraordinar, care i-a impresionat pe toţi studenţii din facultate prezenţi la lecţia de anatomie. Trupul unui bărbat mort, adus acolo pentru a i se face un examen patologic, ca lecţie deschisă pentru studenţi, a înviat în chip miraculos. Primul lucru pe care l-a cerut bărbatul readus la viaţă a fost să i se aducă de urgenţă un preot. De aceea, studenţii mă chemaseră pe mine. Când m-a văzut, a căzut în genunchi şi cu lacrimi mi-a spus: «Părinte, am nevoie să mă spovediţi şi să mă împărtăşiţi! Nu pot să mă apropii de Poarta Cerului fără o spovedanie sinceră şi fără împărtăşanie!»

A doua zi, am săvârşit în mod special în paraclisul Universităţii Sfânta Liturghie. Bărbatul a venit, s-a spovedit înainte de slujbă şi apoi l-am împărtăşit. După trei zile, Domnul l-a chemat din nou la El”.

 

e) Mărturisirea tuturor păcatelor aduce iertarea deplină a celui spovedit

În Pateric întâlnim următoarea istorisire, din care învăţăm că în faţa duhovnicului, prin intermediul căruia lucrează harul preoţiei lui Hristos, suntem datori să ne mărturisim cu sinceritate toate păcatele.

Cândva, o femeie s-a dus la duhovnicul ei, pentru a se mărturisi. Acesta era călugăr şi avea sub ascultarea sa un ucenic care stătea la intrarea în biserică şi îi conducea la duhovnic pe cei ce doreau să se mărturisească. Femeia s-a mărturisit şi, după ce duhovnicul i-a citit rugăciunea de dezlegare a păcatelor, s-a întors acasă. După aceasta, ucenicul a venit aproape de duhovnic şi i-a spus: „Părinte, femeia aceea cred că avea mari probleme. În timp ce o spovedeaţi, am văzut de la depărtare că din gura ei ieşeau mai mulţi şerpi micuţi. La un moment dat se chinuia să iasă şi unul mai mare, dar nu reuşea. Scotea mereu capul hidos, dar apoi intra înapoi”. Atunci duhovnicul i-a spus: „Aleargă repede şi cheam-o înapoi, că sigur are un păcat mare de mărturisit, dar pe care i-a fost ruşine să-l spună, fiind ţinută de satana”. Când ucenicul a ajuns la casa femeii, a aflat cu stupoare că aceea tocmai murise. Trebuie să luăm aminte, aşadar, că pentru un singur păcat mare, nemărturisit la timp, ne putem pierde sufletul şi ajungem în iad!

(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)

Total
11
Shares
Previous Post

Taina Sfântului Botez

Next Post

Preoția lui Hristos

Related Posts