Preot Ioan Istrati
Săptămâna trecută am dus la groapă o bătrânică foarte credincioasă, Maria.
Mă chema mereu, la fiecare 40 de zile, s-o spovedesc și s-o împărtășesc. Avea o privire senină, de mai, un zâmbet frumos și nevinovat. Ținea minte toate suferințele vieții. Iertase din toată inima pe cei ce o răniseră. Iubea să asculte slujbele pe Trinitas. Cât fusese în putere, era nelipsită de la Biserică. Știa cântările pe de rost.
Cu câteva zile înainte de a muri, n-a mai primit mâncare deloc. Era la pat, dar conștientă. M-a privit cu o discreție și cu o finețe unice.
“Părinte, plec. Să vă rugați pentru bietul sufletul meu. Eu n-o să vă uit niciodată. O să mă rog și eu pentru sfinția voastră”.
Cu o zi înainte de a muri, a venit doctorul. Bătrânica s-a luminat la față. Uite, a venit părintele.
Bătrânica devenită Liturghie vedea pe părintele înveșmântat în alb, că venise la ea. Era de fapt un preot cu aripi, îngerul păzitor care se pregătea să îi ia sufletul în mâini și să i-l ducă la Hristos.
Câtă iubire sădește Dumnezeu în bătrâni, cum spală ființa lor cu lacrimi, cum îi pregătește de rai.
Și ce binecuvântare să fii bătrân, să ai timp să te gândești la viață și la moarte și la nemurire.
