„În timpul nevoinţei de noapte, ne spunea pururea pomenitul, toţi fraţii ţineam un băţ la subsuoară. De îndată ce un gând de mândrie, de judecată, de trândăvie etc. încerca să ne tulbure rugăciunea, dă-i bătaie, dar bătaie, nu glumă! Să cazi jos, să te tăvălești de durere și să-ţi spui: «O să te învăţ eu minte, ticălosule! Dacă mai îndrăznești, fă din nou aceleași!» Dar de multe ori, după o astfel de bătaie venea o umilinţă adâncă și rugăciunea începea să curgă ca un torent. Atunci mintea era răpită de Duhul, Care o îndulcea cu o bucurie paradisiacă de negrăit.
Prihănirea de sine este o armă de neapărată trebuinţă în rugăciune. Aceasta la nevoitori ajunge până la mânie. Primul dușman este eul nostru. Atunci căutăm răzbunare, adică însetăm după durere, după reaua pătimire. Și astfel sfântul baston cade ca ploaia. Atunci înţelegi că într-adevăr «bătaia este ruptă din Rai».
Până aici toate bune și frumoase. Dar atunci când mi-a făcut aceasta stareţul meu, puţin a lipsit să nu o pot răbda. Într-o zi acela mi-a spus:
– Vino aici, bre neisprăvitule! Bre netemătorule de Dumnezeu, tu ești preot care ţine în mâinile sale pe Însuși Hristos!?
Și împreună cu ocara, mi-a dat și două palme. Ei, aici m-am poticnit și pot spune că am pierdut cununa. Și mai ales când l-am auzit pe stareţ spunându-mi:
– Pentru aceasta îţi dau canon ca mâine să nu liturghisești.
Auzind acestea, am plecat la chilie plângând în hohote, însă nu vărsam lacrimi de smerenie, ci de cârtire și îndreptăţire de sine.
«Eu mă jertfesc pentru alţii, muncesc, priveghez, păstrez tăcerea… Ce rău vede stareţul la mine de se poartă așa de aspru? Stareţul meu este sfânt. Da, este sfânt. Dar aici, ca om, a dat greș.»
Însă nu am întârziat să înţeleg că dădusem examene mai grele, dar «picasem». Și din nou m-am întors la prihănirea de sine. Am început să mă lovesc spunându-mi: «Vai de tine, ticălosule, cât de mult egoism ai! Tu singur, de voia ta, ţi-ai zdrobit picioarele cu băţul, dar nu ai putut suporta cele două pălmuţe ale stareţului tău. Unde este iubirea ta faţă de stareţul tău? Unde credinţa? Unde ascultarea până la moarte?»
Deși am căzut la acest examen, compătimitorul meu stareţ nu a întârziat să mă cheme din nou la el. M-a strâns în braţe plângând și nemaiputându-se stăpâni, și-a revărsat fără să spună nimic toată dragostea sa. Mi-a transmis-o cu atâta putere, încât am fost cuprins de o bucurie de nedescris, care a ţinut toată noaptea aceea. Iar cine trăiește o astfel de bucurie, îi spune lui Hristos: «Doamne, ce este aceasta pe care o trăiesc? Oare există bucurie și veselie mai mare decât aceasta pe care o simt acum lângă Tine?»
Dar aceasta nu este nici măcar o picătură din oceanul cel nemărginit al iubirii lui Dumnezeu. Despre aceasta m-a încredinţat însuși stareţul meu atunci când am alergat la el să-i spun despre acea fericire pe care încă o mai trăiam, spunându-mi:
– Fiul meu, Domnul ţi-a dat o picătură din oceanul cel nemărginit al iubirii Lui. Dă-ţi silinţa pe cât poţi să te folosești de fiecare ocazie, de fiecare ispită, dispreţuire și mâhnire, ca să trăiești o stare și mai înaltă decât aceasta.”
Extras din Stareţul Haralambie- Dascălul rugăciunii minţii– monahul Iosif Dionisiatul, Editura Evanghelismos, 2005.
