Durata acestei perioade oscilează, dar, de obicei, durează 3-4 ani. Este vorba de o perioadă foarte binecuvântată a vieții credinciosului, cu care se deschide etapa nevoinței duhovnicești cu puternice semne ale Prezenței lui Dumnezeu și a întăririi Lui de către puterea Lui.
Harul dumnezeiesc cercetează sufletul fie neașteptat, fie după o dureroasă și stăruitoare așteptare a lui, suflet care în trecut rămânea fără rod și nu avea rezultate bune. Acum se deschid ochii duhovnicești ai sufletului care are posibilitatea să cerceteze lumea duhovnicească văzută și adeseori nevăzută. Această stare ar putea fi caracterizată cu adevărat cerească, deoarece în această perioadă patimile nu lucrează, iar când Harul dumnezeiesc este prezent, asceza dragostei este ușoară, fără durere și se face cu multă râvnă. Bătaia inimii se sincronizează cu Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea are putere și urmează statornic ritmul ei, în vreme ce sufletul simte o negrăită desfătare și nu vrea să întrerupă nicio clipă această legătură de dragoste și de convorbire cu Dumnezeu. Atacurile și provocările gândurilor sunt aproape inexistente, iar sufletul trăiește o negrăită fericire.
Sufletul trăiește Raiul încă din această viață. Se află într-o bucurie pascală, într-o beție pascală. Trăiește și se mișcă printre ceilalți oameni, dar ochiul lui duhovnicesc, adică mintea, se află neîncetat pironit în Dumnezeu. O însușire deosebită a minții în această perioadă este pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu și neîntrerupta rugăciune a minții. Cugetarea se curățește de gândurile pătimașe și păcătoase, chiar și de simplele griji lumești și se alipește cu dor nestins de chipul lui Dumnezeu și de cugetarea la noimele dumnezeiești. Domnește o adâncă pace a gândurilor. Înlăuntrul sufletului se nasc cugetări bune și plăcute lui Dumnezeu, care se află oarecum „înmagazinate” în minte, gata să fie aduse în amintire de luminarea Duhului Sfânt. Este perioada în care are loc o puternică instruire teologică și adăpare duhovnicească a sufletului cu Harul lui Dumnezeu, care îl cercetează ca niște valuri spumegânde răcoritoare și îi aduce o simțire de înviorare duhovnicească. Sufletul simte plinătatea lui, deoarece nu este lipsit de „singurul lucru de trebuință”, pe care-l căuta de atâția ani.
Se observă o intensă sete după Dumnezeu și sufletul aleargă precum „cerbul la izvoarele apelor”, ca să-L întâlnească pe Cel iubit. Această perioadă este inundată de dorința puternică de a cerceta neîncetat Sfânta Scriptură, Părinții Bisericii și Viețile lor, astfel încât niciun gând nedorit nu tulbură liniștea minții și nu desparte de vederea și contemplarea nevăzutului Dumnezeu. Inima se hrănește cu cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele nu se îndreaptă către logică, ci intră adânc în inimă. Sufletul simte înrudire duhovnicească cu Sfinții. Acesta este începutul pocăinței și a tânguirii aducătoare de bucurie. Unor oameni se dă deja de la început un foarte mare har de la Dumnezeu și sufletul trăiește experiența vederii de Dumnezeu. Un exemplu contemporan de Sfânt care a primit acest dar neprețuit este Sfântul Siluan Athonitul, care este prăznuit pe 24 septembrie. În primele șase luni ale șederii sale la Mănăstire ca frate începător a văzut pe Domnul. Arătarea Domnului către Sfânt a constituit fără îndoială cel mai important eveniment al vieții sale, care a influențat hotărâtor evoluția ei ulterioară. În acest caz, a doua perioadă ce urmează, pe care o vom descrie mai jos, este mai dureroasă și mai intensă în trăiri.
Starețul Sofronie observă referitor la aceasta: „Prima venire a venirii Harului rănește adânc pe întregul om și îl atrage cu totul spre viața lăuntrică, rugăciune, lupta împotriva patimilor. Este o perioadă bogată în simțăminte ale inimii și sufletul se umple de trăiri atât de puternice, încât mintea întreagă este atrasă către participarea la ele”.
Acum este vremea când sufletul cunoaște pe Dumnezeu, chiar și nedeslușit, ca Persoană. Trăiește o stare sfântă, în timpul căreia sufletul trăiește îndumnezeirea. Mitropolitul Ierothei al Navpaktului spune: „Este cu neputință să fie descrisă această stare în cuvinte. Trăirea Harului necreat nu poate fi închisă în cuvinte rostite. Numai omul renăscut, inițiat și experimentat poate înțelege această realitate. În această perioadă toate sunt noi. Simte prezența lui Dumnezeu ca pe una personală, contemplă rațiunile făpturilor din întreaga creație. Toate sunt curate. Păsările, copacii dobândesc o altă dimensiune. Pe toate le vede în lumina veșniciei, a lucrării Harului necreat și a Luminii necreate. Încetează să-l preocupe problemele vieții de zi cu zi. Nu-l interesează părerea altora despre el. Disprețuiește orice osteneală. Singura îndeletnicire este rugăciunea și comuniunea cu Dumnezeu. Este o viață de legătură iubitoare. Și această iubire s-a născut din venirea Harului”.
Harul descoperă acum binecuvântatul loc al inimii, centrul suprafiresc al existenței și al tuturor puterilor psiho-somatice. În acest loc, „cel tainic al inimii omului”, Se descoperă Dumnezeu. Acest loc este Sfânta Sfintelor al unirii mistice lui Dumnezeu cu omul, Templul ce Îl primește pe Marele Arhiereu, Hristos. Este organul conducător, tronul Harului, unde se află mintea și toate cugetările sufletului.
În această perioadă binecuvântată, sufletul simte în fiecare zi îmbrățișarea iubitoare a lui Dumnezeu, pe Care Îl trăiește ca Dragoste și Eros. Acesta este binecuvântatul foc ce s-a aprins în inimă și care arde patimile, aducând o negrăită desfătare și dulceață duhovnicească. Acest foc este acela pentru care a zis Domnul: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”. Acum se dezvoltă alte simțuri, duhovnicești, simțirea minții. Lacrima pocăinței, și ea odraslă a vederii duhovnicești ce descoperă toată desfrânarea inimii și apostazia ei de la Dumnezeu, este legată cu dragostea lui Dumnezeu și nu poartă niciun element de patologie sau deznădejde. Lacrimile spală inima și o desfătează, o odihnesc. Toată lumea lăuntrică este unificată.
Extras din Dragoste predată de Dumnezeu– Sf. Vlasie – Pilios, care va apărea la Editura Evanghelismos.
