MULȚUMESC! IARTĂ-MĂ!
Mai e puțin, Doamne, până când ne vom vedea. Îți mulțumesc că mi-ai arătat de dinainte că o să plec din această lume. Îți mulțumesc că mi-ai dat răgaz să mă pregătesc pentru întâlnirea noastră. Primește-mă, Doamne, la pieptul Tău, ca să pot plânge în voie și să Îți spun: Iartă-mă!
Iartă-mă că aveam inima împietrită când Ţi-am văzut Fiul răstignit pe Cruce. Știam că nu făcuse nimic rău și că era omorât pe degeaba. Auzisem că era un Învățător și un mare făcător de minuni. Dar nici măcar nu mă interesa care e adevărul despre El!
Iartă-mă că L-am împuns în coastă cu sulița! Nu-mi venea să cred că murise atât de repede! Dar nici nu-mi păsa că-I fac rău, dacă ar mai fi fost viu. Din coasta Lui au curs sânge și apă. Iartă-mă că m-am ferit ca de ceva necurat, atunci când câțiva stropi au ajuns în ochiul meu bolnav. Iartă-mă că nu am crezut în Hristos, încă din timpul sfintei Sale vieți. Iartă-mă că nu am făcut mai multe aici, în Cappadocia, pentru a-i aduce la Tine pe cei ce încă nu cred în Tine. Iartă-mă că nu Te-am iubit de când mă știu! Mulțumesc, Doamne, că m-ai iubit dintotdeauna!
ADEVĂRUL
Noaptea îi îmbrățișa pe toți cu liniștea ei. Și pe Longhin cappadocianul, fostul centurion – cel care își cerea iertare și mulțumea. Și pe soldații romani care veniseră să îl ucidă, trimiși de Pilat. Era acuzat că dezertase. Că îl trădase pe Împărat pentru a-i sluji Răstignitului pe care el și atâția alții Îl credeau Fiul lui Dumnezeu…
La răstignire, Longhin păzise Crucea lui Iisus. El L-a împuns în coastă cu sulița, să vadă dacă murise. Atunci, picături din sângele și apa care au curs din rană au ajuns în ochiul bolnav al sutașului și bărbatul s-a făcut bine. Dar ce s-a petrecut după moartea Mântuitorului l-a tulburat pe Longhin mai mult decât orice: pământul s-a cutremurat, soarele s-a întunecat, mormintele s-au deschis și pietrele s-au despicat: „Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu”, a mărturisit el atunci.
Tot Longhin și niște soldați din subordinea lui au păzit mormântul lui Iisus. După Înviere, mai toți paznicii au mințit, pretinzând că Sfântul Trup a fost furat de Ucenici. Primiseră bani grei, să zică asta. Doar centurionul și doi prieteni au îndrăznit să mărturisească adevărul: că Hristos a înviat!
După aceea, cei trei au renunțat la funcțiile din armată, i-au căutat pe Apostoli, i-au rugat să îi boteze și, după ce au devenit creștini, au plecat în Cappadocia, unde au propovăduit credința în Hristos.
DESPĂRȚIREA
Longhin știa că trăia ultima lui noapte pe pământ. Acum se ruga. Pentru el. Pentru apropiații de care se despărțea. Se ruga chiar și pentru soldații romani care fuseseră puși să îi taie capul.
Auzea, alături, respirația călăilor săi. De cum aflase că intraseră în sat, el însuși le-a ieșit în întâmpinare: „Unde este Longhin, fostul sutaş în armata romană?” întrebau eu. „De ce îl căutați?”, i-a iscodit. „Vrem să stăm de vorbă”, au răspuns fără să-l privească în ochi. „Vă duc eu la el!” i-a liniștit bărbatul și i-a chemat acasă să mănânce și să se odihnească după zece zile de drum.
Când s-au trezit, soldații l-au rugat să li-l arate pe cel căutat: „Eu sunt”, a rostit fostul sutaș. „Eu și alți doi prieteni am văzut Îngerul de la mormântul Domnului Hristos și am crezut în Învierea Lui.”
Cum?! Omul acesta glumea? se întrebau soldații care refuzau să creadă că gazda lor atât de primitoare era chiar fostul sutaș. Cum să-l ucidă? Cum să-i răsplătească binele cu rău?!
Longhin însă i-a îndemnat să își facă datoria și să-l trimită mai repede la Dumnezeul lui, pe Care de mult dorea să-L vadă. S-a îmbrăcat în haine albe, le-a arătat slujitorilor unde să îl îngroape, după care i s-a tăiat capul cu sabia. Și cei doi prieteni ai săi au pierit tot atunci.
Capul Sfântului Longhin a fost dus la Pilat, așa cum ceruse acesta: „Să fie aruncat în gunoaiele de la marginea Ierusalimului! a poruncit el. Să nu mai afle nimeni nimic de Longhin trădătorul!”
Dar Pilat din Pont nu știa că Dumnezeu avea alte planuri cu Longhin…
REGĂSIREA
„Duceți-mă afară din Ierusalim, la gunoaie!” le-a rugat femeia pe cele două călăuze. Au pornit deci împreună spre marginea cetății. O femeie îmbrăcată în negru. Și două tinere. Femeia în negru înainta încet, ținută de braț de una dintre însoțitoare. Privea spre un punct fix de departe, ca și cum ar fi încercat să deslușească ceva ascuns. Din când în când ofta, își ștergea o lacrimă cu mâneca hainei și continua să se uite doar înainte. A tăcut trei sferturi de ceas, adică aproape tot drumul. Voia să fie singură cu gândurile ei. Și cu durerea ei de mamă care cu o zi înainte își pierduse copilul. Nu le spusese celor două fete de ce merg unde merg. „Nu mai avem mult” a zis ea deodată. Și chiar așa era! Ajunseseră aproape de ziduri. „Simt mirosul gunoaielor care putrezesc în soare.”
Femeia era o văduvă din Cappadocia. De câțiva ani orbise și medicii i-au spus că nu mai are nicio șansă de vindecare. Dar ea credea că Dumnezeu o va ajuta. De aceea, s-a gândit să vină la Ierusalim, să își caute alinare la locurile sfinte.
Singurul său fiu va fi lumina ochilor săi și o va duce peste tot! și-a spus mama și au pornit împreună spre orașul sfânt, dar la foarte scurtă vreme după ce au ajuns aici, băiatul s-a îmbolnăvit și a murit.
Cum o să-i ducă trupul înapoi în Cappadocia? Era într-un loc străin, era neputincioasă și a nimănui. „Spune-mi, Doamne, ce să fac?!” s-a rugat ea cu o seară înainte. „Nu mă lăsa!” L-a implorat ea. „Să te duci unde sunt mai multe gunoaie!” i-a spus – după asta – în vis, un bărbat îmbrăcat în alb. L-a recunoscut imediat: era Longhin cappadocianul despre care auzise că fusese ucis, pentru credința în Dumnezeu. „Acolo, caută-mi capul. Găsește-l, că te vei bucura mult pentru tine și pentru fiul tău.”
Acum femeia oarbă scormonea prin gunoaie. Cele două fete care o însoțiseră nu știau ce caută. Stăteau deoparte și o priveau: „Și-o fi pierdut mințile de supărare că i-a murit copilul” a șoptit una dintre ele. Atât a căutat văduva, până ce a dat peste capul Sfântului din vis. Cum l-a atins, cum și-a recăpătat vederea. Apoi, l-a luat, l-a dus unde locuia, l-a curățat, l-a uns cu miresme, exact cum făcuse de curând cu trupul copilului ei.
În noaptea următoare l-a visat din nou pe Sfântul Longhin care întâi i-a arătat că băiatul locuia în Împărăția lui Dumnezeu. A îndemnat-o după aceea să îi ia capul, să îl pună într-o raclă alături de fiul ei, să le ducă în Cappadocia, unde să se îngrijească de înmormântarea lor.
Sfântul Mucenic Longhin Sutașul este pomenit în 16 octombrie. Numele lui este de origine greacă și provine de la termenul „λόγχη” (longhi), care înseamnă „suliță”. El îi ocrotește, îi ascultă și îi ajută pe cei care suferă de boli de ochi.
Prin tradiție, este considerat primul soldat roman care a mărturisit Dumnezeirea Mântuitorului și primul ostaș sfânt al Bisericii.
Text de Ioana Revnic
Sursa: http://basilica.ro
