Prin credință înțelegem cunoașterea adevărată despre Dumnezeu

Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)

Apostol Fapte 20, 16-18; 28-36

În zilele acelea, Pavel hotărâse să treacă pe apă pe lângă Efes, ca să nu i se întâmple să întârzie în Asia, pentru că se grăbea să fie, dacă i-ar fi cu putință, la Ierusalim, de ziua Cincizecimii. Și, trimițând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoții Bisericii. Și când ei au venit la el, le-a zis: Luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu Însuși sângele Său. Căci eu știu aceasta că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheați, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat, noaptea și ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi. Și acum vă încredințez lui Dumnezeu și cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească și să vă dea moștenire între toți cei sfințiți. Argint, aur, sau haină n-am poftit de la nimeni; voi înșivă știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua. Și, după ce a spus acestea, plecându-și genunchii, s-a rugat împreună cu ei toți.


Evanghelia Ioan 17, 1-13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă  Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.


Pericopa evanghelică citită în Duminica a 7-a după Paști se regăsește în Evanghelia după Ioan 17, 1-13, constituind prima parte din ceea ce numim „Rugăciunea arhierească”, după cum este numită de teologi, sau „Rugăciunea sacerdotală”, „Rugăciunea consacrării”, „Rugăciunea preamăririi”, „Rugăciunea misiunii”, „Rugăciunea unității creștine”, „Rugăciunea ceasului” (pr. Stelian Tofană). Preambulul acesteia nu este lipsit de semni­ficație: cu puțină vreme înainte de Pătimirile Sale, Mântuitorul Iisus Hristos rostește în fața Apostolilor o amplă „Cuvântare de despărțire” (Ioan cap. 14-17). ­Tema centrală a acesteia a fost iubirea: „Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit și Eu pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții” (Ioan 13, 34). Aceasta este o ­„poruncă nouă” în sensul în care iubirea este pusă ca temei al întregii vieți evanghelice inaugurate prin venirea lui Mesia. Astfel, însăși calitatea de a fi recunoscut și mărturisit ca ucenic al lui Iisus Hristos este legată tot de iubire: ei vor fi recunoscuți în această calitate, „de veți avea iubire unii pentru alții” (Ioan 13, 35). Atestând conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi în iconomia mântuirii, se vestește apoi trimiterea Duhului Sfânt, cu voia Tatălui: „Nu vă voi lăsa orfani… Eu Îl voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca să rămână cu voi” (Ioan 14, 15). Știind că „a venit ceasul” pentru a-și duce la îndeplinire menirea întrupării Sale, Iisus Se roagă pentru Sine Însuși, pentru Apostolii Săi (v. 6-19) ca să rămână în unitate și pentru „cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toți să fie una” (v. 20).

Privitor la textul pericopei amintite, termenii centrali sunt: iubirea, rugăciunea, viața, unitatea și bucuria. Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „După ce le-a dăruit Ucenicilor din destul merinde spre mântuire și le-a dat, prin cugetările și cuvintele cuvenite, înțelegerea mai sigură a ­dogmelor și i-a făcut mai tari în luptele cu ispitele… mută cu folos cuvântul la modul rugăciunii… dându-ne și prin aceasta o pildă a viețuirii mai înalte” (Scrieri, partea a IV-a, Comentariu la Ioan, colecţia PSB vol. 41, p. 698). De asemenea, un rol important în mesajul evanghelic îl are noțiunea de cunoaștere, cea care asigură accesul la „viața veșnică”: „Iar viața veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Avem vocaţia de a-L cunoaşte şi mărturisi pe Dumnezeu

Cunoașterea lui Dumnezeu se află în inima vieții creștine. Este sensul ei, scopul parcursului existențial pentru fiecare ființă umană. Teologia ortodoxă afirmă cu tărie acestea, fără a uita însă să amintească de mediul și con­dițiile în care are loc această cu­noaștere. În conformitate cu harul primit prin Tainele de inițiere – Botez, Mirungere, Euharistie -, fiecare membru al Bisericii posedă vocația și chemarea de a-L cu­noaște și mărturisi pe Dumnezeu în Iisus Hristos. Fiecare creștin este, într-un fel, „teolog”. Dar Sfinții Părinți au vorbit de sarcina teologului de a trăi într-un mod cât mai deplin în spiritualitatea Bisericii. De exemplu, Părinții capadocieni înțelegeau prin „taina teologiei” exact apropierea de cunoașterea lui Dumnezeu abia după ce a avut loc purificarea de patimi: „Vrei să devii teolog și vrednic de Dumnezeu? Urcă prin viețuire, dobândește curăția prin curățire; păzește poruncile; întâi curăţeşte-te pe tine, apoi apro­pie-te de Cel curat!” (Cuvântul 20, 12, PG 35, col. 1080), scria Sfântul Grigorie de Nazianz; iar Sfântul Grigorie de Nyssa: „Teologia e un munte înalt și greu de urcat. De abia se poate ajunge la poalele lui. Și aceasta o poate face numai cel puternic” (Despre viața lui Moise, PG 44, col. 373, 376).

Sensul acestor citate constă în lucrarea creștinului, a cărui minte e curățită prin asceză, cu Harul Duhului Sfânt, care aduce iluminarea şi are în vedere nu, așa cum s-ar crede, doar adaptarea Revelației la contextul socio-istoric în care trăiesc credincioșii pe parcursul etapelor vieții eclesiale, ci și adaptarea cugetului credinciosului la mesajul etern al Revelației în vederea mântuirii. Progresul în cunoaștere teologică reclamă deci respectarea următoarelor trei condiții: 1) fidelitate față de Revelaţia în Hristos; 2) responsabilitate față de cre­dincioși din timpul în care ea se face; 3) deschidere față de „veacul ce va să vie”.

Evidențierea atributelor dum­ne­zeiești poate crea uneori un complex de inferioritate în fața majestății lui Dumnezeu: El este, într-adevăr, atotputernic, atot­înțelept, aspațial, atemporal etc. Orice element al creației Sale, văzută și nevăzută – chiar Îngeri sau oameni -, rămâne finit, limitat la alte condiții existențiale. Mai poate atunci cineva îndrăzni să aspire la cunoașterea lui Dumnezeu, Creatorul tuturor? Răspunsul la această întrebare este pozitiv, baza sa fiind chiar atotmilostivirea dumnezeiască! Cu alte cuvinte, toți cei care Îi urmează lui Hristos – indiferent de timp și loc – au ca scop al vieții lor cunoașterea Dumnezeului-Treimic.

Fiecare om Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu

Vorbim de o cunoaștere reală, autentică, nu de una rațional-speculativă. Cel mai mare teolog ortodox român, părintele Dumitru Stăniloae, vorbise despre cunoaș­terea „catafatică” și cea „apofatică”. Prima se caracterizează prin afirmații despre Dumnezeu, la modul pozitiv: El este bun, înțelept etc. Cea de-a doua se caracterizează prin negație, ca de ex. în fraza: Dumnezeu nu este rău (de altfel, cele două moduri de cunoaștere sunt complementare.) Dar apoi urmează un alt capitol, intitulat „cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, București 2003, p. 143 ș.u.). Contribuția sa la dezvoltarea teologiei ortodoxe este una profundă și originală, dar noi vom reține acest aspect experiențial, cotidian, al cunoaș­terii lui Dumnezeu. Fiecare om Îl poate cunoaște pe Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții. Astfel putem ajunge la această cunoaștere prin acțiunea provi­dențială a lui Dumnezeu, prin care fiecare este condus în toate împrejurările vieții sale, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care uneori ne dăruiește unele bunuri, iar alteori ne privează în chip pedagogic de ele. Apoi Îl cunoaștem pe Dumnezeu în diferite împrejurări, în solicitările seme­nilor, în încercările ce vin asupra noastră, în mustrările con­­ș­tiinței pentru greșelile săvârșite.

În acest fel, cunoaștem practic bunătatea, puterea, dreptatea, înțelepciunea și marea răbdare a Lui cu noi, precum și grija Lui față de noi ori planul Lui cu noi. Îndeosebi împrejurările grele produc în noi o sensibilizare pentru viața religioasă (Ps. 119, 1). În asemenea situații Îl experimentăm pe Dumnezeu ca pe o Persoană atotbună, care nu rămâne indiferentă la necazurile (și mai ales la rugăciunile) noastre. De­seori, pentru că nu folosim darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu și pentru alții, purtându-ne nemulțumitor, nerecunoscător față de El, Dumnezeu ne ia aceste daruri.

De asemenea, pe Dumnezeu Îl cunoaștem și în solicitările semenilor noștri. În fiecare om ne întâmpină de fapt Hristos, solicitându-ne ajutorul (Matei 25, 35-45). Mâna întinsă a săracului este de fapt mâna lui Hristos, vocea lui – vocea lui Hristos, su­ferința lui e suferința lui Hristos pentru toate mădularele Sale. Dar în toate împrejurările vieții noastre Dumnezeu coboară la noi, ni se face cunoscut, ni se adresează.

Reflecțiile Părintelui Stăniloae despre problematica umană vizează și destinul hristologic al creației, căci în Iisus-Omul, aflat la capătul final al umanului, universul însuși și-a descoperit întregul lui sens și destin. Recapitularea lumii și a ființelor umane în natura umană a lui Iisus Hristos deschide calea spre comuniunea cu Dumnezeu, spre împlinirea asemănării. În acest proces dinamic, El ne este nu doar țintă, în mod strict, ci și cale. Întruparea este baza îndumnezeirii, ea revelează scopul creației omului de a participa la comuniunea desăvârșită în iubire a Persoanelor Treimice. Realizarea personală umană culminantă implică faptul că, dacă persoana umană e făcută după chipul lui Iisus Hristos, modelul implică în sine potențial și chipul Său, pe care îl realizează în mod subzistent și în grad culminant prin asumarea naturii umane ca un chip desfășurat în Sine Însuși, ca un chip unit nedespărțit de model. Mântuirea înseamnă deci relație, comuniune intimă cu Iisus Hristos, nu conformare individualistă cu o anumită doctrină: îndumnezeirea depășește orice gnoză sau etică. Relația existen­țială, vie, personală cu Iisus Hristos, care ne dă statutul filial față de Dumnezeu-Tatăl, stă la baza oricărei asceze. Cunoaș­terea, etica, faptele bune sunt un rezultat și nu o premisă; ele nu sunt alt­ceva decât manifestările relației iubitoare directe între persoană și persoană. Participarea umană la viața Sfintei Treimi are loc prin unirea treptată cu Hristos, din a Cărui jertfă și Înviere primim puterea de a muri păcatelor.

Ținta spiritualității ortodoxe constă deci într-un progres nesfârșit, în întipărirea tot mai deplină a omului credincios de chipul umanității lui Hristos, plină de Dumnezeu. Îndumnezeirea sau participarea la Dumnezeire este treapta ultimă a desăvârșirii omului ce se realizează prin revărsarea în el a nemărginirii divine. Inițiativa procesului dinamic de tindere de la chip la asemănare se găsește inclusă în chiar originea omului, reflex al Sfintei Treimi. Sunt puse aici bazele trinitare ale spiritualității creștine, căci doar comuniunea intertreimică în iubire poate menține și ridica omul într-un „dialog etern al iubirii”.

Iubirea iradiantă din Treime se caracterizează prin acest paradox: pe de-o parte unește subiectele ce se iubesc, pe de alta nu le confundă. Rolul energiilor divine necreate este tocmai de a uni creația cu Creatorul ei. Această iubire nu este însă uniformă. Ea este o iubire de Tată, de Fiu și o comunicare ipostaziată între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Structura supremei iubiri, în care se păstrează atât unitatea de ființă, cât și distincția ipostatică, este astfel realizată.

Responsabilitatea creştinului creşte odată cu darul primit

Cum răspundem așadar îndemnului la iubire și cunoaștere față de Dumnezeu? Poate că Pilda fiului risipitor oferă un răspuns concludent aici: primejdia de a fi „departe” de Tatăl este la fel de mare și atunci când stai alături de El, nu doar atunci când pleci de la El… A ști și împlini voia Sa, concretizată în legea iubirii, se reflectă în atitudinea noastră de zi cu zi față de semenii noștri, indiferent cine ar fi ei, și față de întreaga creație. Iar în acest punct responsabilitatea creștinilor ortodocși este cu atât mai mare cu cât darurile primite de ei sunt mai mari!

Este o mare tragedie să nu-L cunoaștem pe Dumnezeu? „Aceasta este marea tragedie.” „Pentru aceasta, puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați la credința voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoștința; la cunoștință: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; la evlavie: iubirea frățească, iar la iubirea frățească: dragostea.” Toate acestea nu ne vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoașterea Domnului nostru Iisus Hristos (2 Petru 1, 5-8).

Este pentru noi afirmația „viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3) doar o sintagmă teologică sau o realitate existențială? A cu­noaște pe Dumnezeu presupune doar a cunoaște anumite doctrine, norme de credință, în­vățături dogmatice, chiar și morale sau mai mult? A cunoaște ce, sau pe Cine? A ști lucruri teoretice despre „viața veșnică” sau a „în­veșnici veșnicia” în viața personală?

Să ascultăm chemarea pe care ne-o face astăzi Dumnezeu și să fim colaboratorii Lui în opera mântuirii noastre! Să creștem în cunoașterea și iubirea atât pe orizontală (cu oamenii și creația), cât și pe verticală (cu Dumnezeu). Să creștem zilnic în sfințenie, să facem un pas spre desăvârșire. Să ne rugăm pentru unitatea credinței, să rugăm unirea dintre frați „că unde este unire, Dumnezeu trimite viață și binecuvântări nesfârșite” (Ps. 132).

Pr. Aurel Pavel 

Sursa: http://ziarullumina.ro.


Puteţi citi şi:

Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic – despre rugăciunea Domnului și Mântuitorului nostru pentru noi – Sfântul Nicolae Velimirovici

Ce au stabilit în materie de credinţă Sfinții Părinți participanţi la Sinodul I Ecumenic

Total
253
Shares
Previous Post

„Marta” și „Maria”: două surori și două stări

Next Post

Viețile Sfinților – iunie, ziua 5

Related Posts