Ascultare și libertate
Ascultarea este desigur prima virtute a monahului și tema principală a învățăturii Sfinților Părinți despre monahism. Dar această ascultare călugărească nu are nimic de a face cu o simplă disciplină sau cu o supunere față de ordinele date.
Călugărul trebuie să asculte fără să cârtească nu numai de stareț, dar și față de oricare frate învestit cu autoritate, chiar dacă este mai tânăr decât el, ceea ce adesea este dificil. Prin renunțarea la ideile sale, care pot fi de altfel juste și rezonabile în ele însele, arată că împărtășește „cugetul” obștii.
Ascultarea se exercită mai ales în muncile comune, dar de asemenea în toate celelalte activități. Ea îi permite de a se elibera de părerile sale personale și de „cugetele” sale. De aceasta este considerată temelia rugăciunii lipsite de distragere și avea o importanță considerabilă la Părinți precum Starețul Iosif Isihastul (1959), care era sub acest aspect de o rigoare implacabilă față de ucenicii săi.
Monahul se bucură în slujrea fraților, dar lucrarea sa principală rămâne rugăciunea, atât liturgică cât și personală, căci prin rugăciune exprimă dorul de Dumnezeu.
Rugăciunea liturgică
Cultul liturgic este centrul vieţii mănăstirii, care este înainte de toate o „adunare liturgică permanentă”. În Sfântul Munte şi în multe mănăstiri, biserica se găseşte în centrul clădirilor monahale, şi din aceasta încep toate activităţile pentru a reveni în aceasta.
În cadrul cultului monahii nu găsesc doar comuniunea sacramentală în Trupul lui Hristos, ci şi împlinirea speranţei lor: „Biserica este locul visurilor noastre”, ne spunea frecvent Stareţul.
Viaţa liturgică, deşi este primordială şi constituie fundamentul, nu este însă singura activitate a mănăstirii şi trebuie să se armonizeze cu celelalte slujiri, care dobândesc un caracter liturgic, în conexiune cu cultul (de exemplu, bucătăria).
Stareţul sublinia adesea că slujbele trebuie să determine entuziasmul monahilor. Acestea sunt o descoperire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi trebuie să menţină în celebrarea lor caracterul eshatologic al bucuriei şi încântării în faţa Domnului venit în slavă. Acesta este motivul pentru care insista ca la slujbe să cânte corul şi nu cântăreţi izolaţi, monofonic.
Rugăciunea personală şi privegherea
Dacă slujbele sunt fundamentale pentru viaţa mănăstirii, trebuie de asemenea să ajute viaţa personală a monahilor, şi se cuvine ca fiecare, în cadrul obştii, să îşi cultive relaţia personală cu Dumnezeu şi căutarea „singurului lucru de folos”.
Chilia monahului este locul întâlnirii sale cu Dumnezeu. Este „cuptorul Babilonului” în care va fi încercat de focul gândurilor, dar care va deveni, cu ajutorul Domnului, un adevărat sanctuar, „locul lui Dumnezeu şi poartă a cerului”, de unde va vedea, asemenea Patriarhului Iacov, scara care duce la cer (cf. Gen. 28, 12).
Chilia monahală nu este un loc de odihnă, ci arena luptei spirituale şi în mod normal nu ar trebui să amintească de nimic din această lume.
În timpul lungilor ore ale nopţii, care sunt cele mai favorabile acestei întâlniri zilnice cu Dumnezeu, monahul trebuie să exprime în cel mai bun mod posibil dorul său după Dumnezeu: prin studiul Sfintei Scripturi sau al Sfinţilor Părinţi, unit cu rugăciunea, prin metanii, prin citirea de rugăciuni, dar în special a rugăciunii inimii, prin chemarea Numelui lui Iisus, care va deveni bucuria sa. Atunci va putea să fie încercat în lupta contra distragerii atenției și a gândurilor viclene, a somnului și lâncezelii. Își va putea arăta lui Dumnezeu neputința sa, implorându-L pe Domnul să îi vină în ajutor.
Întunericul lăuntric, confuzia gândurilor, eventuala dificultate chiar de a spune Rugăciunea lui Iisus vor deveni pentru acesta o experiență a „luptei cu Dumnezeu” și aceste dificultăți îi vor aduce bucurie, independent de simțirea sau nu a prezenței lui Dumnezeu în aceste momente dureroase ale luptei. Este bucuria luptei eroice, care se laudă chiar și pentru înfrângerile sale.
Iar atunci când vine clipa pentru a merge la biserică pentru slujba de dimineață, pentru a cânta cu ceilalți frați, monahul aleargă cu căldură, plin de această experiență tainică, care va fi hrană pentru întreaga obște, confirmând faptul că într-o mănăstire nicio zi nu seamănă cu alta și că ascensiunea este permanentă.
Cultul divin în biserică este deci însuflețit și îmbogățit de experiența nevoinței nocturne a fraților care, în sânul obștii, au de asemenea posibilitatea să guste experiența adevăraților isihaști. Și, pe parcursul zilei, relațiile lor reciproce în ascultările mănăstirii, vor oferi multiple ocazii de a dovedi autenticitatea experienței rugăciunii lor nocturne. Și în mod reciproc, bucuria comuniunii fraterne îi va oferi monahului puterea de a suporta, cu harul lui Dumnezeu, eventualele dificultăți pe care le-ar putea întâlni în viața de obște.
