Cugetul comun
Această comuniune a comunității bisericești care este mănăstirea se exprimă în principal prin cugetul său comun, prin scopul său comun și unitatea de gândire. Starețul reamintește că într-o frăție unde există păreri particulare sau voință proprie, vor apărea în mod necesar tensiuni, dezacorduri și se vor crea tabere opuse. În asemenea condiții monahii nu vor mai putea privi spre cer fără să fie distrași, se vor diviza și într-o zi obștea se va dizolva.
Acest cuget comun nu se dobândește însă o dată pentru totdeauna, dar trebuie să fie permanent cultivat și înnoit, și acesta este rolul principal al starețului sau al stareței.
Starețul și binecuvântarea lui Dumnezeu
Starețul – egumenul sau egumena – deține în mijlocul obștii călugărești locul lui Hristos în mijlocul Apostolilor, nu din cauza virtuții sale personale – deși și aceasta joacă un rol important – ci datorită tainei Bisericii. Slujirea sa este „taină”, după cum este și cea a episcopului în Biserica locală. Rămâne un om cu slăbiciuni, dar ocupă „locul lui Dumnezeu”, este „chip al lui Hristos”, este o icoană vie și din acest motiv, semnele de respect pe care le manifestă monahii nu sunt formale, ci exprimă taina care se împlinește în adunarea monahală.
Starețul Emilianos a acordat o importanță excepțională rolului starețului sau stareței, până într-acolo încât poate fi greșit interpretat, crezându-se că favoriza cultul personalității. Însă nu o făcea deloc! Avea conștiița deplină a fragilității personale a superiorului, dar voia să accentueze caracterul tainic și divin al relațiilor sale cu monahii.
Toate în mănăstire trebuie să aibe loc cu binecuvântarea Starețului, căci aceasta este garanția binecuvântării lui Dumnezeu.
„Binecuvântarea părintelui duhovnicesc sau a egumenului este forța susținătoare a obștii, care abolește voia proprie, care împărtășește cuvântul și judecata lui Dumnezeu și care asigură unitatea”.
Atunci când monahul primește binecuvântarea starețului, aceasta este o comuniune cu voia lui Dumnezeu, a cărei expresie este. Relația dintre stareț și ucenic, plină de încredere reciprocă, este deci un mister divin, care devine loc al acțiunii Duhului Sfânt. Atunci când călugărul merge înaintea starețului pentru a-și mărturisi păcatele, pentru a-și descoperi gândurile, pentru a-și exprima posibilele sale dificultăți, dar și pentru a-i vorbi despre bucuriile și harurile pe care i le dă Dumnezeu, nu se apropie de el ca de un om, ci se prezintă în fața lui ca înaintea tronului lui Dumnezeu, cu îndrăzneală și încredere, căci știe că este iubit și înțeles.
Slujirea cuvântului
Cu excepția sarcinilor sale administrative, starețul este înainte de toate, părintele duhovnicesc al obștii. Această paternitate o exercită în principal prin slujirea cuvântului și a îndumării sufletelor.
Conform vechii tradiții monahale, care se păstrează în Muntele Athos și în Grecia, în general, starețul este în mod normal părintele duhovnic al tuturor călugărilor din obștea sa. Această îndrumare spirituală nu se limitează la mărturisire căci, în marile mănăstiri, această sarcină poate fi delegată altor duhovnici, dar întotdeauna starețul va fi cel care va decide direcțiile principale ale vieții monahului, canonul său de rugăciune, slujirea (diaconia) sa, tipul de relație pe care îl va avea cu frații și cu lumea exterioară, etc. Această relație trebuie să fie dinamică și să însoțească progresul călugărului, să îl susțină în încercări și să fie pârgia care să îl ridice la cer. Starețul este un „antrenor al sufletelor”, care îi întărește pe monahi în lupte vitejești.
Această slujire a cuvântului și a pedagogiei spirituale o exercită pe de o parte în discuțiile particulare regulate cu monahii, dar de asemenea în catehezele comune, pe care le poate susține mai mult sau mai puțin regulat (în sinaxe). Părintele Emilianos avea obiceiul să spună că o mănăstire căreia îi lipsește cateheza vie și care se mulțumește cu simpla observare a Tipicului, este condamnată la decădere morală și moarte spirituală.
Această cateheză nu este însă un învățământ teoretic. Obiectivul ei nu este de a transmite cunoștințe care sunt necesare, dar pe care monahii le pot dobândi prin lecturile lor. Este vorba de a le oferi un cuvânt viu care să constituie energia dinamică a vieții obștii, care să trezească entuziasmul monahilor, amintindu-le de motivele pentru care au renunțat la lume și perspectiva eternității care se deschide înaintea lor.
Această cateheză este deci nervul care animă obștea, în funcție de starea ei reală, pe care doar starețul o poate judeca, în măsura în care păstrează contactul personal cu fiecare dintre călugării săi.
