Preot Ioan Istrati
O tânără femeie îmi scrie azi. Acum un an îmi ceruse ajutorul pentru nașterea unui prunc. I-am dat canon de rugăciune Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Acoperământul Maicii Domnului și Acatistul Sfântului Ioan Rusul 40 de zile.
Femeia a făcut canonul, dar nimic. Apoi a început să-mi scrie că nu e bun, că nu s-a rezolvat nimic. Că e disperată, că de trei ani încearcă să aibă un bebeluș.
I-am scris calm că Dumnezeu nu e o manetă de păcănele, nu e un buton de dorințe, El e un Tată bun, care așteaptă smerenia și nevoința noastră, abandonarea noastră în brațele Lui și omorârea oricărei îndreptățiri de sine și oricărui tupeu.
Femeia îmi scria lunar, tot mai furioasă, că nu e bun canonul, că de ce mi-am bătut joc de ea etc.
Răbdarea mea se termina. Într-un acces de furie i-am zis: „Nu se naște viață între atâția mărăcini și spini. Sunteţi plină de ură, nu puteți deveni izvor de iubire și de viață. Sunteți un munte de tupeu și de păcate care nu poate rodi minunea cea infinit de subtilă a Duhului Sfânt. Să nu-mi mai scrieți niciodată. Și nu vă mai pomenesc.”
Femeia s-a clătinat de lovitură. A plâns, a făcut canonul încă 40 de zile. A sesizat muntele de mândrie și de îndreptățiri din mintea ei, păcatele grele din tinerețe (nu detaliez).
Azi îmi scrie cu lacrimi multe că a rămas însărcinată.
„Părinte, am curățat mărăcinii cu lacrimi, mi-am dat seama că ceream mereu și nu dădeam nimic lui Dumnezeu. Primiți-mă în rugăciunea Sfinției Voastre, măcar pentru inimioara asta mică, care bate în mine.”
I-am scris: „N-am încetat niciodată să mă rog pentru dumneavoastră. Dar era necesar un șoc, ca să puneți începutul cel bun.”
Slavă lui Dumnezeu!
