Un pelican cu aripi mari și albe trăia într-o adâncitură amețitoare în faldurile de piatră ale unei stânci accidentate. În acel loc îi ieșiseră din ouă cinci minunați pui: cinci mici pelicani vânjoși și veșnic flămânzi.
Pelicanul plonja frecvent în apă sfidând valuri și stânci pentru a prinde pești și moluște astfel încât să umple ciocurile veșnic căscate ale puilor.
Dar în timpul cumplitei ierni se lovi de o mare problemă. Vânturile și furtunile se succedau fără încetare. Îi era imposibil să se ridice în zbor. Vântul puternic o izbise de malul stâncos, iar acum avea o aripă ruptă și nefolositoare. Se ghemui în cuib împreună cu puii săi.
Cei doi urlau cu ciocurile căscate:
– Foame! Foame!
Sfâșiat de suferința lor, pelicanul făcu ceea ce i se transmisese în specia sa: își înfipse ciocul în propria carne pentru a o oferi micuților săi.
În felul acesta, timp de câteva zile, își sătură puii smulgând din propriu-i trup bucățele de carne. Reuși să supraviețuiască câteva zile sacrificiului său. Apoi muri.
Unul dintre pui le spuse celorlalți :
– Mai bine! Mă săturasem să mănânc zilnic aceeași chestie.
Lumea e plină de persoane care își dau propria „carne”, timpul propriu, munca proprie, altor persoane și nu aud niciodată nici măcar cel mai timid „Mulțumesc!”.
Este minunea fiecărei Sfinte Liturghii: „Luați mâncați, Acesta Este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor ”.
Iar lumea zice: „Vrăjeală!”
Sursa: Facebook – Teodor Ciurariu
