Pune metanie întotdeauna când greșești și nu pierde timpul

Am primit, fiul meu, scrisoarea ta și am văzut în ea neliniștea ta. Însă nu te mâhni, copilul meu. Nu te neliniști atât de mult. Chiar de ai căzut, iarăși ridică‑te. Ești chemat la calea către Cer. Nu este de mirare să se împiedice cel care aleargă. Ci numai să aibă răbdare și pocăință în fiecare clipă.

Așadar, pune metanie întotdeauna când greșești și nu pierde timpul. Căci cu cât întârzii să ceri iertare, cu atât îi dai drepturi vicleanului să‑și întindă rădăcinile înlăuntrul tău. Nu‑l lăsa să prindă rădăcini spre paguba ta.

Așadar, nu deznădăjdui când cazi, ci sculându‑te cu grăbire, pune metanie, spunând: „Iartă‑mă, Hristoase al meu, om sunt și încă neputincios”.

Aceasta nu este părăsire, ci fiindcă ai încă multă mândrie lumească, multă slavă deșartă, Hristos te lasă să greșești și să cazi. Și aceasta pentru ca să‑ți cunoști simțitor în fiecare zi neputința ta și să‑i suferi pe cei care cad; să nu‑i judeci pe frați când greșesc, ci să‑i sprijini.

Așadar, ori de câte ori cazi, iarăși ridică‑te și îndată să ceri iertare. Nu ascunde mâhnire în inima ta, deoarece bucuria vicleanului este mâhnirea, descurajarea, din care se nasc multe și din care se umple de amărăciune sufletul celui ce le are pe acestea. În timp ce dispoziția celui ce se pocăiește spune: „Am greșit! Iartă‑mă, Părinte!”, și alungă mâhnirea. „Oare nu sunt și eu un om neputincios?, spune el. Așadar ce trebuie să fac?”. Într‑adevăr, fiul meu, așa este. Îmbărbătează‑te!

Când va veni Harul lui Dumnezeu, numai atunci va sta omul pe picioarele sale. Altfel, fără Har, totdeauna se împiedică, totdeauna cade. Îmbărbătează‑te, deci, și nu te teme de nimic.

Ai văzut cum a răbdat ispita fratele tău despre care scrii? La fel fă și tu. Dobândește cugetare vitează împotriva ispitelor care‑ți vin. Oricum ele vin, căci ai nevoie de ele, deoarece altfel nu te cureți. Lasă ce spune acedia și trândăvia ta. Nu te teme de ele. Așa cum cu Harul lui Dumnezeu au trecut cele de mai înainte, tot astfel vor trece și acestea, după ce‑și vor face lucrarea lor.

Ispitele sunt medicamente și plante medicinale, care vindecă patimile cele arătate și rănile noastre cele ascunse.

Așadar, să faci răbdare, ca să faci câștig în fiecare zi, să depui răsplată, odihnă și bucurie în casieria Împărăției Cerurilor. Pentru că vine noaptea, noaptea morții, când nimeni nu va mai putea lucra. De aceea grăbește‑te, căci timpul este scurt.

Să‑ți fie și aceasta cunoscut: că mai bună este viața de o zi, dar biruitor cu premii și cununi, decât mulți ani și să trăiești în nepăsare. Căci nevoința unei zile făcută întru cunoștință și simțirea sufletului, valorează cât cincizeci de ani fără cunoștință ai unuia care se nevoiește cu nepăsare.

Fără nevoință și vărsare de sânge nu aștepta slobozirea de patimi. Spini și pălămidă scoate pământul nostru după călcarea poruncii. Dorim curățire, însă patimile se dezrădăcinează cu multă durere, cu mâinile sângerânde și cu multe suspine. Plângi, așadar, varsă râuri de lacrimi și‑ți înmoaie pământul inimii tale. Iar după ce pământul se va uda, atunci ușor poți să dezrădăcinezi spinii.

Extras din Mărturii ale experienței monahale– Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos.

Total
1K
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Next Post

Troparul Cuvioasei Parascheva de la Iași

Related Posts