Preot Ioan Istrati
Dumnezeu dă viaţă. Înfloreşte, gângureşte în prunci, înverzeşte pomii, mângâie merele în soare, înseninează cerul, se joacă cu gâzele, plouă cu lacrimi de viaţă peste câmpurile însetate, priveghează la nesomnul gravidelor, aşteaptă sfielnic rodirea înmiresmată de viaţă, hrăneşte puii de corb, suflă alene asupra mugurilor speriaţi căldura Duhului Sfânt. Dumnezeu Îşi dă Fiul să moară pentru viaţa lumii, stăruie în încleştarea morţii şi o sfărâmă cu puterea iubirii Sale infinite. Dumnezeu este Viaţa.
Dimpotrivă creatura căzută, înverşunată în mizeria propriei nefiinţe rostită grandios, îngerul întunericului, îndepărtat de lumină şi pe care îl doare fiecare licărire a ei, este moarte. Aduce moartea, instaurează bolile, este artizanul durerilor, umple de stricăciune lumea, strecoară insidios gândurile de desfrânare care este ucidere de prunci, îndeamnă la violenţă, la revoluţie, la uciderea valorilor. Diavolul este magistrul morţii, artistul ratat într-o lume creată după chipul lui Dumnezeu pe care o schimonoseşte şi o condamnă la moarte. El omoară fiinţele, animalele, gândurile bune, ucide neprihănirea, sfărâmă gândul bun, stă cu ghearele pregătite să ia sufletele tinerilor înflăcăraţi de fiinţă. Diavolul înseamnă avort (uciderea copiilor veşnici), eutanasie (sinucidere şi condamnare eternă la iad), lene (ucidere a timpului), invidie (ucidere a valorilor), desfrânare (ucidere a iubirii şi a roadelor ei), magie (uciderea sufletului), violenţă, crimă, plăcere ucigaşă, viclenie, suferinţă, ură. Diavolul ucide.
Ei bine, în acest război asimetric între Creatorul infinit în iubire, dar care nu poate un singur lucru, şi acela de a fi rău, şi sluga infectă care sfărâmă darurile Tatălui, omul este teritoriu de război. Omul – cum spunea dumnezeiescul Pavel – „este privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor”. Priveliştea asta este de fapt punere în scenă, „theatron” în original. Omul este teatrul de război în care se decide biruinţa vieţii sau a morţii.
Fiecare generaţie de oameni este asaltată din toate părţile de bolgiile iadului pentru a fi pregătită de chinul cel veşnic. Flower power – curvie totală, rock şi boli venerice, ca să dau un singur exemplu.
Acum, pentru că diavolul îi are deja pe tinerii de azi la degetul cel mic prin internet (crime, pornografie, droguri, violenţă), simte că mai poate plusa la masa de joc. Trebuie să mai facă ceva. Trebuie să eradicheze credinţa din inima oamenilor. Şi un lucru care îl deranjează îngrozitor sunt sfintele moaşte, trupurile sfinţilor care au rămas neputrezite şi care înmiresmează cu har prin rugăciune inimile oamenilor. Moaştele sunt borne kilometrice spre cer, dovezi ale prezenţei lui Hristos în inima sfinţilor şi proorocii ale învierii trupurilor în ziua cea de apoi. Ele sunt o sfidare a diavolului, un cuţit înfipt în inima morţii.
Să ne înțelegem. O bucată de carne de animal sau de om, pute îngrozitor după câteva zile de la moarte. Ei bine, trupurile sfinţilor sunt înmiremate şi se păstrează sute de ani. De asta şi vin atâţia oameni la ele să se închine, căci sunt dovada palpabilă a lucrării Duhului Sfânt în trup şi în lume.
Aşa că – nu ştiu dacă aţi observat – dar sute de ştiri, articole, glume, poze, eseuri, imagini, ridiculizează moaştele şi pe închinătorii ei. Slugile dracului care pute îngrozitor cu tot iadul lui tremură de frica acestor potire de sfinţenie şi de har. „Babele închinătoare la moaşte, oase putrezite, canibalism”, orice trebuie spus numai să terminăm odată cu trupurile sfinţilor că ne termină împărăţia morţii.
Mă gândesc, măi „omule tâmpit” (ca să folosesc expresia Sf. Apostol Pavel din Galateni 3, 1), oare cum se simte bunică-ta în cer când tu spurci moaştele la care ea s-a închinat şi le-a sărutat cu sfinţenie toată viaţa? Cântăreţule idiot, cum se simte maică-ta care se închină cu lacrimi dimineaţa pentru sănătatea ta, când tu scoţi o melodie în care batjocoreşti sfintele moaşte? Jurnalistule prost, cum îţi permiţi să insulţi memoria binecuvântată a părinţilor tăi?
Cine eşti tu dacă ucizi în suflet şi în lume tot ceea ce mama ta a adorat? Toţi strămoşii tăi s-au cutremurat de sfială şi de rugăciune în faţa sfinţilor, iar tu spurci şi batjocoreşti mormintele sfinţilor şi ale strămoşilor tăi laolaltă. Toată stirpea ta de două mii de ani se închină la Dumnezeu şi cinsteşte sfinţii, iar tu iei în batjocură toată sfinţenia lor. Ucigaşi de mamă, mestecând guma morţii, cu ochii pironiţi în smartphone, pironiţi pe Hristos şi condamnaţi la durere veşnică pe străbunii voştri care stau aşteptând în zadar în pomelnice rugăciunea voastră.
Asta e – din păcate, adică din cauza lor – generaţia ucigaşilor de mamă cu tot ceea ce include ea.
