Cea mai veche erezie care a apărut în Apus a fost aceasta, anume că Duhul Sfânt purcede „şi de la Fiul”. În oraşul Toledo din Spania, la anul 589 d.Hr., s-a întrunit un sinod al episcopilor apuseni care a proclamat ca dogmă învăţătura de mai sus. Ea a fost confirmată ulterior şi de sinodul local, ce s-a întrunit în acelaşi oraş, în anul 633. Care au fost motivele care i-au determinat pe aceşti episcopi să ia o astfel de hotărâre?
În acea epocă, în Spania se răspândise foarte mult erezia ariană, venită din Răsărit, care nega dumnezeirea lui Hristos şi învăţa, în mod eronat, că Hristos este o simplă fiinţă creată de Dumnezeu. Episcopii din acea vreme, ca să înalţe, credeau ei, Persoana lui Hristos, în articolul Simbolului de Credinţă care spune: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede”, au adăugat cuvintele „Care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. În limba latină, cuvintele: şi de la Fiul se traduc prin termenul Filioque. Înainte de aceasta, Fericitul Augustin, încercând să interpreteze psihologic relaţia de iubire şi unitate dintre Persoanele Sfintei Treimi, a spus: „Tatăl şi Fiul reprezintă principiul Sfântului Duh, fiind vorba deci de două principii” (Trembelas, Dogmatica, Vol. 1, p. 280). El a îndrăznit să vorbească despre două principii în Sfânta Treime. Această învăţătură, specifică lui Augustin, nu poate fi socotită ca fiind deasupra Sfintei Scripturi sau a Sinoadelor Ecumenice. Să amintim şi faptul că Augustin nu a fost contemporan primelor două Sinoade Ecumenice (din 325 şi 381) sau marilor Părinţi ai Bisericii din secolul al IV-lea, deoarece convertirea sa la creştinism a avut loc în 386. Mai mult, pentru faptul că nu învăţase limba greacă, i-a fost imposibil să cunoască învăţătura exactă a Părinţilor Răsăriteni.
Învăţătura despre Filioque a fost combătută de-a lungul istoriei chiar şi de mai mulţi papi ai Romei. Spre exemplu, papa Damasus, la sinodul pe care l-a convocat în anul 379, a decretat: „Cel care nu afirmă că Sfântul Duh purcede cu adevărat de la Tatăl şi că Fiul este fiinţă divină, Dumnezeu Cuvântul din Dumnezeu adevărat, anatema să fie!” (Teodoret, Istoria Bisericească, 5, 11). La rândul său, papa Leon al III-lea, în anul 816, a reacţionat cu hotărâre. A scris Simbolul de Credinţă pe două plăci de argint în greacă şi latină şi le-a montat deasupra intrării în Catedrala Sfântul Petru din Roma, iar sub ele a scris următoarele cuvinte: „Eu, Leon, am pus aici Simbolul de Credinţă complet şi fără de greşeală, din iubire şi pentru apărarea credinţei ortodoxe”. În acelaşi mod a condamnat Filioque şi papa Ioan al VII-lea.
Răspândirea şi împământenirea acestei erezii a fost favorizată şi de anumiţi conducători politici, cum ar fi de exemplu împăratul Carol cel Mare. De origine germanică, el şi-a consolidat imperiul în Apus, anexând şi părţi din teritoriile altor state vecine. Pentru a câştiga bunăvoinţa şi binecuvântarea papei, în vederea recunoaşterii sale ca împărat, în anul 809 a convocat un sinod local. Episcopii prezenţi au adăugat în mod abuziv Filioque la Simbolul de Credinţă, adaos ce se răspândise deja de mai multă vreme în Spania. În Franţa a pătruns definitiv în anul 767, iar la Roma în 1014.
Ulterior, papii au încercat să răspândească această erezie şi în Răsărit. Mai înainte, Patriarhul Fotie al Constantinopolului a convocat însă un sinod, în anul 879, care a condamnat adaosul Filioque şi a consfinţit ecumenicitatea celui de-al VII-lea Sinod din 787 împotriva iconoclaştilor. La acest sinod au participat şi delegaţi ai papei Ioan al VIII-lea, care au susţinut anatematizarea celor care au adăugat Filioque la Simbolul de Credinţă.
Cu toate că Biserica Ortodoxă Răsăriteană a interzis orice intervenţie omenească în textul Simbolului de Credinţă, papii au recurs la o faptă şi mai îndrăzneaţă, dar vrednică de condamnat. Papa Leon al IX-lea a trimis în Răsărit o delegaţie care aducea cu sine textul anatematizării şi al condamnării Bisericii Ortodoxe. La 16 iulie 1054, în zi de duminică, în timp ce Patriarhul Mihail Cerularie săvârşea Sfânta Liturghie înconjurat de mulţime multă de credincioşi, Cardinalul Humbert şi însoţitorii săi au intrat fără pic de respect în Sfântul Altar, au lăsat pe Sfânta Masă documentul condamnării şi au plecat. Aceia care eşuaseră în credinţă şi schimbaseră articolul despre Sfântul Duh în Simbolul de Credinţă veniseră acum să condamne, ca fiind eretică, Biserica Ortodoxă a Răsăritului, care nu modificase niciodată nimic, rămânând statornică şi păstrătoare a tradiţiei patristice.
După Sfânta Liturghie, patriarhul a convocat sinodul permanent şi i-a anatematizat pe ereticii latini. Această hotărâre a fost recunoscută şi de celelalte patriarhii ortodoxe – Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Astfel, schisma generată de Carol cel Mare la 809 a fost continuată de papa Nicolae I (858-867) şi s-a definitivat cu evenimentul din 1054. Învăţătura Bisericii noastre a rămas clară şi neschimbată, aşa cum este cuprinsă şi în Evanghelia de la Ioan 15, 26: Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.
Taina Sfintei Treimi nu poate fi pătrunsă cu mintea sau cu logica noastră. Fericitul Augustin, care a vrut să cerceteze fiinţa lui Dumnezeu, a căzut în eroarea de a susţine că în cadrul Sfintei Treimi sunt două Principii. Desigur că Biserica oficială nu şi-a însuşit aceste puncte de vedere personale, ci a dogmatizat fără greşeală, urmând învăţătura stabilită de Sinoadele Ecumenice. Unirea ipostatică a Persoanelor Sfintei Treimi nu suportă comparaţie sau asemănare cu relaţiile omeneşti de rudenie. Cum Tatăl este şi rămâne mereu Tată şi nu devine Fiu, cum Fiul nu devine Tată şi cum Tatăl naşte din veşnicie pe Fiul şi purcede din veşnicie pe Duhul Sfânt sunt taine mai presus şi dincolo de logica noastră săracă. Le credem însă, depăşind explicaţiile şi silogismele omeneşti, deoarece cele dumnezeieşti nu pot fi pătrunse de raţiunea umană. Aşa ni le-a revelat cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi şi pe această învăţătură mai presus de fire se sprijină edificiul mântuirii sufletelor noastre.
Diferiţi Părinţi ai Bisericii folosesc exemple provenite din natură, pentru o înţelegere relativă sau intuitivă a Tainei existenţei Sfintei Treimi. Sfântul Atanasie cel Mare spune că cele Trei Persoane sunt asemănătoare existenţei soarelui, compus din disc, raze şi lumină. Discul este Tatăl, ce trimite mănunchiul de raze – pe Fiul – pe pământ, iar lumina ce se răspândeşte peste toate este Duhul Sfânt. Un alt exemplu ni-l oferă acelaşi Părinte, referindu-se la foc. Focul Îl reprezintă pe Tatăl, căldura, pe Fiul, iar lumina, pe Sfântul Duh. Nu este vorba de trei focuri, ci doar de un foc care răspândeşte căldură şi lumină. Vrednicul de pomenire Sotir Kiriazopoulos, în lucrarea sa Ereticii, foloseşte ca exemplu de înţelegere a Tainei Sfintei Treimi principiul cinematografic. Reflectorul imaginii cinematografice Îl reprezintă pe Tatăl, mănunchiul de raze proiectate pe ecran Îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu, Hristos, Care este născut din veci din Tatăl, iar imaginile care apar pe ecran Îl reprezintă pe Duhul Sfânt, Care purcede din veşnicie din Tatăl, fiind trimis în lume de Fiul. Aceeaşi analogie este reprezentată de izvor, de jgheab şi de apă. Tatăl reprezintă izvorul, Fiul este jgheabul, iar apa este Sfântul Duh, Care, prin intermediul Fiului, este trimis în lume.
(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)
