– Părinte, ce le-aţi spus elevilor care au venit astăzi şi v-au dezvăluit că au chemat un duh?
– Ce să le spun? Mai întâi le-am tras o săpuneală bună. Ceea ce au făcut este lepădare de credinţă. Din clipa în care îl cheamă pe diavolul şi îl primesc, Îl leapădă pe Dumnezeu. De aceea le-am spus ca mai întâi să se pocăiască, să se spovedească sincer şi de aici înainte să ia aminte. Să meargă la Biserică, să se împărtăşească cu binecuvântarea duhovnicului lor, ca să se cureţe. Au circumstanţe atenuante deoarece sunt copii şi au făcut-o ca un joc. Dacă ar fi fost mari, ar fi păţit un mare rău, diavolul ar fi dobândit multă stăpânire asupra lor. Dar şi pe aceştia îi scutură.
– Părinte, dar ce au făcut?
– Ceea ce fac mulţi… Pun pe masă un pahar cu apă şi în jurul lui aranjează literele alfabetului: A, B, C etc. După aceea bagă degetul în apă şi cheamă duhul, adică pe diavolul. Paharul se învârte singur, se opreşte înaintea literelor şi formează cuvinte. Copiii aceştia au chemat duhul, iar atunci când acesta a venit, l-au întrebat: „Există Dumnezeu?”. „Nu există”, le-a răspuns. „Cine eşti tu?”, îl întreabă. „Satana”, le răspunde. „Există satana?”. „Există!”. Adică prostii grosolane. Nu există Dumnezeu şi există satana. Când l-au întrebat din nou dacă există Dumnezeu, le-a răspuns: „Da, există”. O dată „da”, o dată „nu”. Atunci copiii au căzut pe gânduri. Dumnezeu a iconomisit astfel ca să fie ajutaţi. O copilă dintre ei a fost lovită de pahar. A îngăduit Dumnezeu s-o lovească, pentru ca astfel să-şi revină şi ceilalţi copii.
Astăzi mulţi, atunci când vor să facă rău vreunei persoane, se duc la vrăjitorii care folosesc păpuşa de ceară a lui „Bondou”[1]. Vrăjitorii au făcut din aceasta un joc, un hobby.
– Părinte, dar ce fac?
– Fac o păpuşă de ceară şi atunci când cineva le cere să-l vatăme pe vrăjmaşul lui, de pildă la ochi, înfig un ac în ochii păpuşii şi rostesc numele celui pe care vor să-l vatăme, făcând diferite descântece. Şi într-adevăr, persoana aceea, dacă trăieşte o viaţă păcătoasă şi nu se spovedeşte, este atacat de puterea diavolească la ochi. Simte o durere atât de mare, încât îi vine să-şi scoată ochii! Fac analize, dar medicii nu află nimic.
Dar iată şi medium-urile cât rău fac! Nu ajunge că iau banii de la oameni, ci distrug şi familii. Merge, de pildă, unul la medium şi îi spune problema pe care o are. „Ascultă, îi spune acela, o rudă de-a ta care este puţin brunetă, puţin înaltă etc. ţi-a făcut vrăji”. Acesta caută să afle care din neamul lui are aceste trăsături. Va afla pe cineva care să semene puţin. „A, aceasta este, îşi spune, cea care mi-a făcut vrăji”, şi-l cuprinde o ură faţă de acea persoană. Însă aceea, sărmana, nu ştie nimic – se poate să-l fi şi ajutat cândva – iar acesta să fie înverşunat împotriva ei, să nu vrea nici să o vadă. Se duce din nou la medium, iar acela îi spune: „Acum trebuie să dezlegăm vraja. Şi ca s-o dezlegăm, trebuie să dai ceva bani”. „Ei, fiindcă a aflat-o, spune acesta, trebuie să-l răsplătesc!”. Şi dă-i bani…
Vezi ce face diavolul? Pune sminteli. În timp ce un om bun, chiar de ar şti ceva concret despre cineva, niciodată nu va spune: „Cutare te-a vătămat”, ci va încerca să-l ajute spunându-i: „Caută să nu-ţi faci gânduri! Mărturiseşte-te şi nu te teme!”. Şi astfel îi ajută pe amândoi. Pentru că şi cel care l-a vătămat pe un altul, când îl vede pe acela că se poartă cu bunătate, îşi face probleme în sensul cel bun şi se pocăieşte.
[1] Un fel de vrăjitorie ce se exersează potrivit cultului tradiţiei religioase din America Centrală şi de Sud. Termenul provine de la cuvântul „Bondoun”, care înseamnă dumnezeu sau duh.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evavrăjinghelismos.
