Stelios s-a născut la Neapoli-Tesalonic în 1937, părinții săi fiind refugiați din Asia mică, Anastasie și Sofia. Încă de la naștere a pătimit de o formă rară de miopatie. Mama sa a murit în 1960 și a rămas cu tatăl său, care vindea bilete de loterie. În 1977 a murit și tatăl său și a rămas singur. A fost găzduit pentru câțiva ani în casa verișoarei sale Elena, singura sa rudenie, la Nea Ionia. Elena, care avea și ea probleme grave de sănătate, l-a ajutat până la sfârșitul lui cu o deosebită lepădare de sine. În 1982 Stelios s-a internat în sanatoriul de boli cronice din Evia.
Când l-am cunoscut, cu câțiva ani în urmă, boala sa se agravase. Mulți dinți îi căzuseră (de multe ori mestecatul hranei era o problemă foarte mare). Pleoapele sale erau întotdeauna închise. Ca să vadă, le ridica cu degetele. Chipul său era desfigurat și la prima vedere respingător, însă inima sa era precum cea a unui copil. Degetele sale erau deformate și avea o mare instabilitate în mișcări, încât de multe ori cădea. Avea mari probleme cu auzul și încă mai mari cu vorbitul.
Este greu să-și închipuie cineva prin ce stări umilitoare trece un om aflat într-o asemenea situație, încât nu poate face pentru sine nici lucrurile cele mai elementare. El însă le răbda pe toate în chip firesc. Avea demnitate și se străduia pe cât putea să se slujească singur. Niciodată nu a supărat pe cineva și nu am auzit pe nimeni plângându-se în privința lui. Dobândise experiența unei șederi îndelungate într-un sanatoriu pentru bolnavi incurabili, însă păstrase nevinovăția și evlavia de copil.
Îi plăcea și să cânte. Uneori îl puneam să cânte „Sfinte Dumnezeule” și atunci chipul său strălucea de bucurie. Cu doi ani înainte de moarte s-a întors în casa verișoarei sale plângând și spunând: „Nu la sanatoriu, nu la sanatoriu”. Cineva îl rănise foarte tare, însă nimeni nu înțelesese ce se întâmplase. În cele din urmă a ajuns iarăși la sanatoriul pentru bolnavi incurabili, deoarece azilul de bătrâni în care s-a aflat pentru puțină vreme nu a vrut să-l mai țină. A primit fără împotrivire noua sa internare în sanatoriu și nu a creat nici cea mai mică problemă.
Stelios a plecat fără zgomot în timpul odihnei sale din timpul nopții, pe când se lumina spre dimineața zilei de 22 ianuarie 1999. Noi, „cei rămași”, am simțit întristare din pricina despărțirii de el, însă și ușurare, pentru că a aflat odihnă, iar unii dintre noi vinovăție, pentru că pe când era bolnav, singur și lipsit de sprijin îl vizitasem arareori. Credem că Bunul Dumnezeu îi va da răsplată bogată, pentru că în această viață „de multe a fost lipsit”, după cum spunea un internat în sanatoriul pentru bolnavi incurabili.
(Revista „Vitezda”, iulie-august, 1999).
