Părintele THISEAS KIPRIOTIS
Întrebare: Ați slujit Biserica lui Hristos mai mult de treizeci de ani într-un loc atât de anevoios, cum este fundația pentru invalizi. Ați putea să ne spuneți o întâmplare din timpul acestei slujiri, care va făcut impresie?
Răspuns: Da, așa este. Am slujit Biserica lui Hristos în cadru fundației. Anii nu au o însemnătate prea mare. Lucrarea contează.
Ceea ce trebuie să spun este că intenția mea nu a fost să lucrez la fundație, însă boala de care am suferit m-a silit la aceasta. Starea sănătății mele nu a îngăduit să lucrez nici în eparhia mea, nici în alta. Astfel am fost nevoit să mă despart de eparhia mea, Sfânta Treime, și să slujesc ca preot al fundației. Cât despre întâmplările din toți acești ani ai slujirii mele, care mi-au făcut impresie, acestea sunt foarte multe și uimitoare. Nu știu pe care să o spun mai întâi. Însă voi povesti numai una, cea mai însemnată, după părerea mea.
La una dintre vizitele mele la bolnavii internați la fundație, de îndată ce am intrat într-unul dintre saloane, m-a strigat cineva:
– Părinte, am ceva să vă spun.
M-am dus lângă el și m-am așezat.
– Apleacă-te să-ți spun ceva la ureche, mi-a spus acela. Deschide noptiera, ia portofelul, scoate banii din el și dă-i celui de alături. Sărmanul, toată ziua plânge, este foarte deznădăjduit. Asistenta i-a vorbit foarte urât de dimineață și i-a spus că dacă nu-i dă până deseară banii pe care îi datorează, o să-l lase. Sărmanul! Nu se poate descurca fără asistentă. Așadar, dă-i acești bani. Însă te rog să nu spui nimănui că sunt de la mine.
– Bine, dar tu? l-am întrebat.
– Nu contează, de dimineață mi i-a dat cineva, dar eu mă descurc, el are nevoie mai mare.
Așa am și făcut.
Această întâmplare m-a mișcat în mod deosebit. A fost o pildă vie de dragoste creștinească. Ah, aproape că am uitat! Ca să înțelegem mărimea acestei fapte, trebuie să spunem că acest om este nu numai infirm, ci are paralizie generală, de la cap până la extremitatea mâinilor și a picioarelor, încât are mult mai mari greutăți și nevoi decât cel pe care l-a ajutat.
Întrebare: Credeți că pentru Sfinția Voastră personal a fost de folos că ați slujit atâția ani fraților infirmi?
Răspuns: Nu numai că am această credință, dar am și încredințare deplină și sunt nespus de recunoscător și-L slăvesc pe Domnul, pentru că El, ca un Preabun m-a împins spre această slujire, după ce m-a pregătit prin boală trupească și paralizie. Cu adevărat, relația cu acești oameni și dragostea care ne-a legat, ca într-o familie, și mie mi-a fost de mare folos, dar și multora dintre ei.
Simt că mă asemăn fiului desfrânat din Evanghelie, care și-a venit în sine și a pornit spre tatăl său. Acela a ajuns și știm cum a fost primit de către milostivul său părinte. Eu mă aflu încă pe drum. Multe și mari greutăți se întâlnesc pe drumul întoarcerii.
Calea este strâmtă, piedici multe, gropi și locuri greu de străbătut, ne poticnim și ne rănim, uneori chiar cădem. Toate acestea sunt neplăcute, mai dăm înapoi, dar nădăjduim să ajungem, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Așadar, pe mine încercările prin care am trecut și viețuirea împreună cu cei îndurerați m-au ajutat foarte mult. Cel mai folositor lucru pentru om este să se cunoască pe sine însuși și să ia hotărârea de a se întoarce.
Întrebare: Părinte, este cunoscută pericopa evanghelică care se referă la Vitezda, unde durerea omenească aștepta minunea, ajutorul și mângâierea, însă „om nu avea”. Cum ați trăit acest fapt în biserică?
Răspuns: Am trăit acest fapt minunat în această fundație, mai ales cu oamenii eparhiei. Casa lor și familia se aflau departe, nu puteau fi lângă ei. Toți cei care îi înconjurau erau pentru ei străini. Vizitatorii care veneau mergeau fiecare la al său. „Eu nu am pe nimeni”, mi se plângeau. „Nu am pe cine aștepta să mă viziteze.” Cu toate acestea m-am încredințat că cei care nu aveau pe nimeni erau mai aproape de Dumnezeu. Pentru că nu aveau om, tocmai de aceea aveau Biserica. Iar cel ce scapă la adăpostul Bisericii în ceasul durerii și al însingurării sale, Îl întâlnește pe Însuși Hristos și încet-încet devine una cu El și Îl are întotdeauna alături. Atunci cel bolnav „are om” și încă pe Dumnezeu-Omul. I-am auzit pe mulți, la ieșirea din spital, spunând cuvinte ca acestea: „Poate că starea sănătății mele nu s-a îmbunătățit prea mult, însă aici L-am cunoscut pe Dumnezeu, în vreme ce mai înainte mă aflam în întuneric. Și plecând de aici, Îl iau împreună cu mine pe Hristos, Care nu Se va despărți de mine în toată viața mea.”
Biserica, care este Însuși Hristos, este necesară în toate spitalele și mai ales în cele în care bolnavii rămân internați mult timp. Este nevoie ca preotul să fie tot timpul în spital, ca să fie aproape de cei care au nevoie de el. Biserica fundației, atât timp cât am fost acolo, a fost întotdeauna deschisă. Oricine se simțea rău, avea dureri sau întristare din pricina însingurării sau din alte pricini, putea să vină în biserică fie singur, dacă putea, fie ajutat de cineva. De multe ori, când intram în biserică, auzeam tânguiri înaintea vreunei icoane, de la unii bolnavi, care veneau cu multă râvnă să se roage și să ceară ajutor de la Doctorul sufletelor și trupurilor, Iisus Hristos.
Însă aș vrea să spun ceva din experiența mea și în privința vizitatorilor. Cred că ar trebui să existe o școală pentru cei care îi vizitează pe bolnavi, ca să învețe cum să le fie de folos și să le aducă alinare, pentru că de obicei toți vin „cu același duh” în saloane și pe culoarele spitalului; necunoscuți către alți necunoscuți, fac zgomot și urează „La mulți ani” și „Însănătoșire grabnică”. Lasă ceva dulciuri pe noptieră (de cele mai multe ori și fără șervețele) și pleacă precum au venit, fără să le aducă vreun folos celor bolnavi. Uneori se creează chiar tulburare.
Întrebare: Acum, după atâta experiență dobândită, ce ați spune unui invalid?
Răspuns: Celui invalid, dar și fiecărui oricărui om: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție!”. Aceasta este cea mai mare nădejde a lumii, pe care numai Biserica o dă. La aceasta mai adaug chemarea lui Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”.
Întrebare: Auzim în fiecare zi despre oameni care devin infirmi, dintre care mulți sunt tineri, din diferite pricini, iar accidentele de circulație sunt foarte numeroase. Ce ne puteți spune despre aceasta?
Răspuns: Este o problemă foarte mare, toți știm aceasta, și foarte distrugătoare. Cred că este o problemaă de ordin duhovnicesc, moral și social. Poporul care nu învață din frageda vârstă a copilăriei aceste trei mari valori: Credință, Moralitate, Sociabilitate, este condamnat la distrugere. Prin urmare este o problemă de educație, căci aceasta trebuie să aibă ca scop principal acela de a sădi în sufletele copiilor aceste trei mari virtuți.
* * *
„Cel ce rabdă boala ca un Mucenic se socotește”.
„Toate sunt deșertăciune, în afară doar de slujirea lui Dumnezeu”.
