Puțini au fost filosofii și teologii care s-au încumetat să scrie despre răbdare. Poate pentru că este o virtute atât de rară, poate pentru că este greu să scrii despre o lucrare sfântă pe care o câștigi atât de greu și o poți pierde atât de repede. Fericitul Augustin ne-a lăsat un mic tratat despre răbdare prin care putem înțelege și pune în aplicare tot ce este necesar pentru a dobândi această virtute.
Într-un cuvânt scurt adresat ucenicilor – o veritabilă cheie către porțile cerului -, Mântuitorul spune: „Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). Răbdarea este strâns legată în acest pasaj de încercările prin care lumea va trece la sfârșitul veacurilor. Așadar, cei care se vor mântui chiar și în acele zile de cumplite necazuri și supărări o vor putea face având răbdare. Pentru că răbdarea, asemenea iubirii, asemenea nejudecării aproapelui, deschide poarta Împărăției cerurilor pentru sufletul credincios. Iar Fericitul Augustin o proclamă drept un mare dar de la Dumnezeu, afirmând: „Fără punerea sub îndoială a evlaviei niciunui credincios, putem spune: la fel după cum iubirea celor care au o iubire sfântă este un dar de la Dumnezeu, tot așa și răbdarea celor care suportă necazurile cu evlavie este un dar de la Dumnezeu” (Fer. Augustin, Despre răbdare. Despre adulter, trad., cuvânt înainte și note de Anca Meiroșu, Iași, Ed. Doxologia, 2019, p. 52).
Pentru a dobândi acest dar, trebuie să învățăm să-l cerem de la Dumnezeu și să punem în aplicare tot ceea ce înlesnește dezvoltarea lui în sufletele noastre. Renunțarea la mânie, dorința de a face lucrurile pe îndelete, fără a ne grăbi peste măsură, considerarea problemelor aproapelui la fel de importante ca ale noastre – toate acestea clădesc în sufletul nostru un loc propice răbdării. Însă cel mai de preț lucru pe care ni-l asigură răbdarea este propriul nostru suflet. Și nu este deloc puțin. În cuvintele Fericitului Augustin: „Oamenii opun o rezistență admirabilă la multe lucruri îngrozitoare pentru poftele lor sau și pentru mișeliile lor, în fine, pentru această viață trecătoare și pentru sănătate. Acest fapt ne atrage atenția destul de bine asupra numărului mare de lucruri cărora trebuie să le opună rezistență, ele fiind îndreptate spre dobândirea unei vieți bune pentru ca după aceea ea să poată deveni veșnică și fără vreun punct final, fără pierderea vreunui folos, printr-o fericire adevărată, dătătoare de siguranță. Domnul afirmă: «Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre» (Luca 21, 19). Nu afirmă «moșiile voastre», «laudele voastre», «desfătările voastre», ci «sufletele voastre». Prin urmare, dacă sufletul opune atâta rezistență pentru a poseda ceea ce îl duce la pierzanie, câtă rezistență trebuie să opună ca să nu piară?” (Fer. Augustin, Despre răbdare…, p. 20).
Răbdarea vicioasă
Fericitul Augustin a evidențiat nu doar aspectul pozitiv al răbdării drept virtute care mântuiește, ci și un element negativ al ei, o anume răbdare vicioasă, ușor de confundat cu cea sfântă. El descrie pe larg și situația în care oamenii dau dovadă de răbdare, dar o folosesc în chip rău, pentru a sprijini propriile patimi și a înlesni faptele rele din viața lor. Răbdare pot avea și cei vicleni, răbdare au câteodată și cei desfrânați, răbdarea poate însoți și faptele rele ale unor oameni foarte corupți sufletește. Și atunci, Fericitul Augustin remarcă următoarele: „Cea dintâi este răbdarea pământească, cea de-a doua este răbdarea cerească. Cea dintâi este animalică, cea de-a doua este duhovnicească; cea dintâi este diavolească, cea de-a doua este dumnezeiască. Motivul pentru care spunem aceasta este următorul: pofta păcătoasă prin care se întâmplă ca păcătoșii să pătimească de toate cu încăpățânare este pofta din lume. Însă iubirea prin care se întâmplă ca aceia ce trăiesc cinstit să pătimească dârz de toate este iubirea de la Dumnezeu. Și de aceea se poate ca voința omenească, fără ajutorul lui Dumnezeu, să fie suficientă falsei răbdări. Cu atât devine omul mai tare, cu cât este mai lacom; și rezistă mai ușor la cele rele cu cât devine mai rău. Însă răbdării acesteia, care este adevărată, nu îi este suficientă voința omenească decât dacă este ajutată de sus și înflăcărată pentru că Sfântul Duh este focul ei. Dacă, după ce a fost aprinsă de Duhul Sfânt, voința omenească nu ajunge să prețuiască Binele fără patimă, ea nu poate duce răul pe care îl pătimește” (Fer. Augustin, Despre răbdare…, p. 38).
Sunt persoane care preferă să rabde chinurile unei boli grele, precum diabetul sau boli serioase de stomac, numai pentru a nu renunța la mâncarea lor favorită. Sunt oameni care rabdă lipsuri pentru a nu-și cheltui banii pe care-i iubesc mai mult decât pe cei din jur. Sunt oameni care preferă să sacrifice totul și să rabde consecințele mai degrabă decât să renunțe la prestigiul slavei deșarte întreținut în jurul lor. Toate aceste manifestări lipsite de înțelepciune denotă existența unei răbdări false, demonice, confundate adesea de cei din jur cu o virtute. Însă, atât timp cât răbdarea aceasta îl conduce pe om la a fi o ființă rea și egoistă, ea nu poate fi numită virtute, ci ajutor al desfășurării patimilor, pe care le susține asemenea unei temelii spirituale nepotrivite.
Fericitul Augustin observa următoarele: „Vei judeca cu atât mai pe drept că sufletul merită o pedeapsă mai mare cu cât el așază mai mult instrumentele virtuților la dispoziția viciilor. Răbdarea este tovarășa înțelepciunii, nu servitoarea poftei păcătoase. Răbdarea este prietena conștiinței curate, nu vrăjmașa nevinovăției” (Fer. Augustin, Despre răbdare…, p. 18).
Lupta între cele două forme ale răbdării
În sufletul omului, cele două forme contrare ale răbdării pot să se succeadă. Aici este nevoie de mult discernământ pentru a le separa una de alta și a alege forma corectă a răbdării, respingând în același timp manifestarea ei greșită. Dacă răbdarea îmi susține dezvoltarea virtuților, atunci o voi încuraja în manifestarea ei. Dar dacă voi observa că am răbdare cu propriile mele vicii, atunci este clar că mă aflu pe o cale greșită. Cu patimile nu se discută. Trebuie respinse din start cu multă hotărâre și determinare. În caz contrar, ajung să ne stăpânească sufletește și să ne conducă pe o cale înstrăinată de Dumnezeu. Voi avea nevoie de răbdare în a le elimina din inima mea, dar nu voi lăsa răbdarea mea să le slujească. Mă voi strădui să dau dovadă de stabilitate în răbdarea mea. Un monah eremit spunea pe bună dreptate: „Înainte de toate fiecare să aibă arătate stabilitatea, răbdarea și soliditatea, fiindcă roadele tuturor virtuților se arată prin stabilitate; neavând însă această stabilitate, nu are, așa-zicând, roadă a dreptății” (***, Rugăciunea lui Iisus în Bizanț – manifeste „hrisostomiene” și comentarii, trad. și studiu de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Ed. Deisis, 2021, p. 67).
Pr. Adrian Agachi
Sursa: http://ziarullumina.ro
