Într-o poveste de demult se spune că în vremurile vechi rândunelele nu știau să plece în țările calde când vine frigul – și, când cădea zăpada și se lăsa ger crunt, sufereau cumplit și piereau. Văzând aceasta, unui om bun i s-a făcut milă de ele și a început să facă tot ce putea și tot ce știa ca să învețe rândunelele să zboare spre miazăzi. Le făcea semne – rândunelele nu îl înțelegeau; le momea cu mâncare spre miazăzi – nimic; le speria și le gonea – degeaba. N-avea nicio izbândă.
Atunci, a început să se roage lui Dumnezeu să-l prefacă în rândunea. Dumnezeu i-a îndeplinit dorința și l-a prefăcut într-o rândunea care putea gândi și simți ca un om. Atunci, omul-rândunea s-a înțeles ușor cu rândunelele și le-a dus toamna în țările calde. De atunci, rândunelele s-au învățat să plece spre miazăzi.
Fie ca această istorie născocită să te ajute să înțelegi măcar puțin cum veșnica înțelepciune, născută din veșnica Dragoste, S-a întrupat și S-a făcut om între oameni pentru a-i duce pe ei, cei rebegiți de amărăciunea pământească, pe o cale nouă, în țările calde, în împărăția lui Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”! Dar și în micul trup omenesc Marele Domn a rămas Cel Ce este, Neschimbat, Veșnic, precum era din veac întru nemărginirea Împărăției Sale și întru slava Sa cea negrăită.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Extras din De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos– traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2018.
