– Gheronda, când îmi fac rugăciunea la chilie, stau tare neliniștită ca nu cumva vreo soră să deschidă ușa și astfel să-mi pricinuiască răspândire.
– Eu, dacă sunt în stare de rugăciune și deschide cineva ușa, prefer să mă lovească cu securea în cap, decât să mă vadă în acea clipă când mă rog. Este ca și cum ai zbura și vine unul și-ţi taie aripile. Voi nu aţi trăit încă stări duhovnicești în vremea rugăciunii ca să înţelegeţi cât îl costă pe cineva să-l deranjaţi în timp ce se roagă. Nu aţi simţit această părtășie cu Dumnezeu, când omul se ridică oarecum de pe pământ. Dacă aţi fi avut astfel de experienţe, i-aţi fi respectat pe ceilalţi când se roagă. Dacă ar fi existat această sensibilitate duhovnicească, aţi fi cugetat: „Cum să-l întrerup pe celălalt în vreme ce se roagă?”. Aţi fi înţeles ce mare pagubă îi pricinuiţi și aţi fi luat aminte. Nu spun să luaţi aminte cu stres și cu silire, ci cu respect faţă de cel care comunică cu Dumnezeu. Dar dacă nu există această sensibilitate duhovnicească, să existe cel puţin sensibilitatea lumească, în sensul ei cel bun. Să vă obișnuiţi să bateţi la ușă și să spuneţi cu voce tare: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑ne pe noi!”, ca celălalt să poată sta liniștit și nu să fie mereu cu frică că se deschide ușa. Altceva este să mă aflu în stare de veghere duhovnicească și altceva e să stau mereu neliniștit ca nu cumva cineva să-mi deschidă ușa. Asta obosește, te zdrobește.
– Gheronda, se poate ca vreo soră să facă aceasta din simplitate?
– Nu este simplitate ca o soră să bată în ușa alteia și, fără să audă „Amin”, să deschidă și să intre înăuntru. Mă mir că faceţi una ca aceasta! Se poate ca cealaltă soră să plângă în rugăciune și să nu vrea să fie văzută. Eu, când merg la vreo chilie vecină și aud că citesc slujba Vecerniei, stau și un ceas afară în frig și spun „Doamne Iisuse”, ca să nu-i întrerup și să taie din slujbă. Cum să deschid ușa când îi aud psalmodiind? Cum să intru? Dacă intru, este ca și cum aș avea dreptul s-o fac. Se poate ca aceia să-mi dea acest drept, însă eu nu fac aceasta. Vine din egoism, ca și cum eu sunt cineva și nu ţin cont de celălalt. Să existe această sensibilitate lăuntrică. Odată când eram la Sinai, am văzut doi copii de beduin, un băiat și o fetiţă, rugându-se pe drum cu comboloiul[1]. Atunci eu m-am oprit și m-am retras încet, așteptând să-și termine sărmanii copilași rugăciunea și abia apoi să-mi continui drumul, pentru că nu exista altă trecere.
– Gheronda, de îndată ce încep să mă rog, îmi vin în minte obligaţiile care mi-au rămas neîndeplinite la ascultare.
– Nici eu, când am obligaţii neîmplinite, nu mă pot liniști. De aceea, dacă vrei să nu ai răspândire în vremea rugăciunii, să-ţi pui în rânduială repede obligaţiile tale și numai după aceea să începi rugăciunea, spunând în mintea ta: „Spre deosebire de sufletul meu, toate se află în bună rânduială. Ia să mă îngrijesc să-l pun în rânduială și pe el”.
– Gheronda, mă gândesc că, dacă aș fi avut vreo greutate în viaţă, aceasta m-ar fi ajutat să sporesc în rugăciune.
– Ce vorbești? Trebuie să fie război, ca să-L cauţi pe Hristos? O stare duhovnicească exterioară bună este cea mai bună condiţie pentru o stare duhovnicească lăuntrică bună. Rugăciunea cere ca cel ce se roagă să fie nerăspândit în cele exterioare și aranjat în cele lăuntrice. Nerăspândirea ajută mult în viaţa duhovnicească.
[1] Obiect constituit din mărgele (chihlimbar, sticlă, metal etc.) înșirate pe aţă sau prinse pe un lănţișor subţire, care sunt legate la capete printr-un nod. Aceste mărgele sunt mișcate încet cu degetele de la un capăt la altul, ca o îndeletnicire plăcută în vreme de plictiseală.
Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
