Sfântul Simeon Noul Teolog învață că virtute este să își dorească cineva să se săvârșească voia lui Dumnezeu în viața sa. În esență, voia lui Dumnezeu este una, dar se distinge în voie anterioară sau voie după bunăvoință, după iconomie și după îngăduință.
La voia lui Dumnezeu după bunăvoință se referă Sfântul Maxim Mărturisitorul, când, întrezărind platonicele poziții ale lui Origen, învață despre rațiunile necreate ale făpturilor ce există în Dumnezeu. Dorința omului de desăvârșire, adică a îndumnezeirii prin calea dragostei, se află înrădăcinată în ființele raționale, ca să-și împlinească scopul. A fost înrădăcinată în sufletul omului de către Pronia și Atotînțelepciunea dumnezeiască și este întărită în toată viața lui de către dumnezeiescul Har, mai ales atunci când omul se unește cu voia lui Dumnezeu, astfel încât să sfârșească la ultima dorire, care este Dumnezeu.
Rațiunile necreate ale făpturilor există de mai înainte de veacuri în Dumnezeu – Cuvântul. Nu au ipostas în Acesta, deoarece ființele lumii nu au preexistență, așa cum greșit susține Platon în teoria sa despre lumea ideilor. Sunt numai prototipurile sau modelele lucrurilor la care S-a gândit Dumnezeu și numai El poate aduce creaturile la ființare, potrivit cu aceste modele. Caracterul pozitiv al acestor rațiuni, care se înrudesc cumva cu Cuvântul personal Cel mai presus de fire, constă în faptul că menirea făpturilor este să semene cât mai mult cu rațiunile lor în Dumnezeu, descoperindu-le și făcându-le lucrătoare. Astfel se înfăptuiește un fel de unire între lucrurile ipostaziate și dumnezeieștile rațiuni în Dumnezeu. Aceasta, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, constituie restabilirea ființelor.
Rațiunile făpturilor, potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul, sunt voințe dumnezeiești, pe când, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, nu sunt altceva decât „cugetul voitor al lui Dumnezeu”. Prin urmare, creația nu este rezultatul dumnezeieștii puteri sau al dumnezeieștii esențe, ci al dumnezeieștii voințe, care este cu desăvârșire liberă de orice silire sau presiune și este mișcată de dragoste. Lumea este chiar și în ideea lui un dar liber și bun al preaputernicei voințe dumnezeiești și al dragostei ce se revarsă. Sfântul Atanasie adaugă că făpturile sunt rezultatul voinței creatoare a lui Dumnezeu. Făpturile nu ar fi fost altfel libere, dacă nu ar fi fost rezultatul dumnezeieștii libertăți.
Atât zămislirea cea mai înainte de veac în mintea lui Dumnezeu a existenței și a felului existenței noastre, precum și crearea tuturor făpturilor sunt rezultatul dragostei lui Dumnezeu ce se revarsă cu îmbelșugare. Specificațiile noastre, precum și perspectiva asemănării cu Dumnezeu își au rădăcina în iubirea aceasta. Atât îngerii, precum și oamenii vor ajunge cu totul la Dumnezeu, dacă își îndreaptă dorirea lor către Acesta și către începutul și cauza lor, care sunt rațiunile necreate, și nu cad de la Acela. Aceasta se petrece atunci când aleg să înfăptuiască voia lui Dumnezeu după bunăvoință, care este izbăvită de orice element de egoism și așezare a voii omenești înaintea celei dumnezeiești. În voia cea după îngăduință, dimpotrivă, intră cu viclenie, până la un anumit grad, egoismul omenesc și se retrage voia dumnezeiască. În voia cea după îngăduință, făptura cade cu desăvârșire de la voia lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu se îndepărtează, îl urmează pe om cu discreție și așteaptă să apară dispoziția de întoarcere, ca să se apropie din nou de el.
Potrivit Sfântului Ioan Damaschin și altor teologi, cele de mai sus se concentrează în două categorii: în anterioară sau după bunăvoință voie a lui Dumnezeu, care este bună și plăcută, și în cea după îngăduință sau posterioară, potrivit căreia Dreptul Dumnezeu îngăduie să vină necazuri spre binele nostru. Păcatul însă nu este inclus nici în cea anterioară, nici în cea posterioară voie a lui Dumnezeu, ci, potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul, este un vlăstar al voii celei rele a omului.
Voia lui Dumnezeu, plină de afecțiune și de înțelegere față de făptura Sa, a creat pe îngeri și pe oameni ființe cu voință, de sineși stăpânitoare și raționale. Aceste posibilități cu care a fost înzestrat „cel după chip” se leagă cu o legătură lăuntrică indisolubilă. Aspirația la „cel după asemănare” a îngerilor și a oamenilor este în acord cu voia lui Dumnezeu cea după bunăvoință. Prin urmare, atât în alcătuirea lor, cât și în împlinirea scopului lor cel preaînalt, îngerii și oamenii sunt roade ale dragostei. Alegerea voii necreate a lui Dumnezeu de către făpturile Sale nu anulează în nicio situație liberul arbitrul, posibilitățile „celui după chip” nu se vor putea confrunta între ele, nici cu voința cea dintru început a lui Dumnezeu, care este dragostea. Este vorba limpede de o stare firească a liberului arbitru, despre o definitivă și neschimbabilă conștientă introducere a voii noastre mioape în voia lui Dumnezeu, cu scopul de a dori să primim de la Acela mișcarea noastră către El și să ajungem la o veșnică rămânere a noastră în Dumnezeu. Libertatea, dragostea și dorința pentru întregire se manifestă în această mișcare.
Legătura dintre liberul arbitru și Harul dumnezeiesc stăruiește să o lumineze deplin Sfântul Nicolae Cabasila în „Omilia la Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu”, unde scrie: “Pentru că a socoti cineva că Dumnezeu creează virtutea în obiceiurile oamenilor, precum și celelalte creații, este un lucru care, mai înainte de toate, se opune naturii înseși a virtuții, care este un bine provenit din libera alegere și lucrare a voinței noastre personale. Fiindcă, în mod exact, la cei pentru care existența constă în faptul că sunt ființe raționale și cu voie liberă, existența “cea bună” nu poate decât să rezide în buna folosire a raționalității și în autonomia voinței lor. Desigur, nu este cu putință nici ca “cea bună” să anuleze existența, nici înaintarea în virtute nu poate să micșoreze însușirile bune pe care le avem de la fire, de vreme ce scopul ei este să le mărească pe acestea. Pentru că, în mod sigur, ar fi absurd ca, sporind virtutea să micșorăm libertatea, să distrugem adică prin faptele noastre bune propriul existenței noastre, ceea ce suntem prin fire…”. Înțelesul mai adânc al paragrafului, observă P. Nellas, este că libertatea lui Dumnezeu se delimitează categoric de libertatea omului, însă dragostea lui Dumnezeu biruiește în final libertatea omului, fără să o silească.
Extras din Dragoste predată de Dumnezeu– Sf. Vlasie – Pilios, care va apărea la Editura Evanghelismos.
