Părintele Paisie nu era de acord ca teologii ortodocși să studieze în Apus, pentru că vedea primejdia de a aduce de acolo „microbi duhovnicești” și de a molipsi preacurata noastră credință ortodoxă. „Ce aveți de adus de acolo?”, spunea. „Aceștia nu mai au nimic, au distrus totul”.
Unui ieromonah ortodox francez, care l-a întrebat cu ce se deosebesc catolicii și protestanții de ortodocși, i-a spus: „Să presupunem că Ortodoxia este precum această colibă pe care o vezi, din pietre, pământ și grinzi. Catolicii au lăsat pământul, protestanții au lăsat și grinzile. Ei, acum spune și tu: pot pietrele să stea singure?”.
Se mâhnea când auzea că unii teologi ortodocși, în loc să se hrănească cu „hrana tare, duhovnicească” a textelor patristice ortodoxe și să bea din apa cristalină a teologiei patristice, studiau scrierile teologilor eretici ai apusului și beau din izvoarele lor tulburi, ajungând chiar la concluzii greșite în privința Sfinților Părinți.
Cuviosul nu era de acord nici cu „dialogurile” care se făceau cu eterodocșii, fiindcă vedea că ortodocșii care se ocupau cu „dialoguri”, „congrese” și „încercări pentru unire” nu se uniseră mai înainte ei înșiși cu Dumnezeu și, prin urmare, nu puteau să-i vestească pe ceilalți cu trăiri ortodoxe patristice. În același timp, nici eterodocșii care participau la aceste întruniri nu aveau dispoziție sinceră. Într-o scrisoare de-a sa din 1978, scria: „Duhul european crede că și problemele duhovnicești pot intra în Piața Comună. Pe toate le nivelează. Pe de o parte, ortodocșii sunt superficiali și vor să facă promovare, «misiune», convoacă, chipurile, congrese, ca să se facă vâlvă, să scrie ziarele și cred că astfel promovează Ortodoxia, dar de fapt fac ghiveci cu ereticii. Încep apoi zelotiștii convinși, care ajung la cealaltă extremă, încât spun și hule despre Tainele celor care țin calendarul nou și smintesc suflete care au evlavie și sensibilitate ortodoxă. De cealaltă parte, eterodocșii vin la congrese, fac pe dascălii, iau materialul duhovnicesc cel mai bun pe care îl găsesc la ortodocși, îl prelucrează în propriul lor atelier, pun culoarea și firma lor și îl prezintă ca prototip, iar lumea ciudată din ziua de astăzi este impresionată de asemenea lucruri ciudate și se distruge duhovnicește”.
Părintele Paisie avea un mod al său personal, pașnic, de a spune și eterodocșilor înșiși adevărul. În 1978, când urma să se aleagă un nou papă, un monah romano-catolic i-a cerut să se roage ca papa care va fi ales să fie bun. Cuviosul l-a lovit ușor pe spate și i-a spus zâmbind: „Nu te neliniști, fiul meu, oricine ar fi, tot infailibil o să fie”.
În anii ′70, mulți îi cereau Părintelui Paisie părerea cu privire la propunerea care se făcuse și anume, ca preoții să nu poarte rasă. În loc de răspuns el le arăta un măslin, căruia îi decojise trunchiul și îi tăiase ramurile mari, lăsând frunze numai la capătul ramurilor mici. Pe trunchiul decojit scrijelise următoarele cuvinte: „Pomii și-au aruncat veșmântul, să vedem ce roadă vor mai da” și „Preotul fără rasă nu este de rasă”. Acel măslin, după cum era și firesc, s-a uscat.
Tot în această perioadă se organizau în scopul pregătirii unui nou sinod panortodox și, printre subiectele discutate, existau multe propuneri potrivnice tradiției ortodoxe. Când a aflat despre acestea, Starețul s-a neliniștit mult și vorbea cu durere în suflet. „Înțelegeți ce se va întâmpla?”, spunea. „Va pleca tradiția și va rămâne nelegiuirea! Înțelegeți cât de grav este acest lucru? Este ca și cum am scoate o cărămidă din zidirea unei case. Pe moment ți se pare că nimic nu va păți casa, însă, încet-încet, intră apă, mai iese altă cărămidă și încă una, iar la sfârșit casa devine o ruină”. Atunci când cineva i-a spus că una dintre propuneri era să micșoreze posturile rânduite de Biserică, pentru că lumea nu le ține, Cuviosul a spus: „Dacă cineva este bolnav și nu poate ține post, acesta este îndreptățit să mănânce. Dacă nu este bolnav, ci din neputință a mâncat, să se pocăiască, să spună: «Am păcătuit». Nu-l va spânzura Hristos. Dacă poate ține postul, să-l țină. Dacă însă cei mai mulți nu țin posturile, iar noi ne apucăm să le desființăm, ca să-i odihnim pe cei mai mulți, este ca și cum am binecuvânta neputințele lor, căderile lor. Cu ce drept să facem aceasta? Și de unde știm că, poate, generația următoare nu va fi mai bună și va ține acrivia?”.
Părintele Paisie era, în adevăratul sens al cuvântului, un râvnitor al tradițiilor patristice. În probleme de credință, nu făcea compromisuri și cedări. În viața sa aplica acrivia nu numai în exterior, ci mai mult lăuntric, din râvnă dumnezeiască. Când își spunea părerea în privința vreunei probleme bisericești, vorbea cu discernământ, cântărindu-și cuvintele cu cântarul acriviei, iar când avea înaintea sa un om neputincios, dădea, tot cu acrivie, ca un doctor bun, leacul potrivit. Se adăpase din frica lui Dumnezeu și pentru aceasta intra în adâncul legii lui Dumnezeu. Îmbrăcat „cu milostivirile îndurărilor”[1], era tot numai dragoste și pentru aceasta nu avea o simplă cunoaștere a canoanelor Bisericii, ci știa din experiență că Biserica este mamă, iar canoanele ei sunt pline de milostivirea de maică.
Odată, cineva i-a spus că un episcop le recomanda preoților să aplice după literă Pidalionul[2] în ceea ce privește epitimiile pe care acesta le prevede și i-a cerut părerea. „Mi se pare aspru”, a răspuns. „Eu, smeritul, știu că un căpitan bun întoarce cârma[3] în funcție de situație; nu o ține nemișcată, pentru că altfel vaporul se va zdrobi de stânci”. A mai spus și aceasta: „Canoanele nu trebuie să devină tunuri[4] cu care să lovești oamenii”.
Adesea era întrebat și în legătură cu niște sminteli care chinuiau Biserica Greciei în anii ′70. Cuviosul spunea: „Să nu ne preocupe acestea, pentru că nu avem limpezimea duhovnicească necesară pentru a vedea lucrurile în profunzime. Dumnezeu, Care este Părintele tuturor, a făcut Biserica. El o conduce și orice îngăduie El, aduce în cele din urmă folos Bisericii”. Nu era de acord cu publicarea scandalurilor în ziarele bisericești, iar celor care vorbeau despre „purificarea Bisericii”, le răspundea: „Dacă îți curățești tu sufletul, curățești astfel o parte a Bisericii”. Odată, unii i-au povestit despre o sminteală pe care a provocat-o un episcop. După ce i-a ascultat cu atenție, a spus cu smerenie: „Binecuvântaților, ce să vă spun acum? Eu nu știu nimic despre această problemă. Dacă însă este așa cum spuneți, se pare că omul acesta s-a mândrit”. Și, plecându-și capul, a continuat: „Și Bunul Dumnezeu a îngăduit aceasta, ca să nu se piardă sufletul său”. Cu toate acestea, îl durea inima când erau clevetiți preoți evlavioși sau episcopi și îi cinstea în mod deosebit pe cei care răbdau nedreptatea fără să murmure. Despre ei spunea: „Aceștia sunt cei mai iubiți copii ai lui Dumnezeu”.
[1] Coloseni 3, 12.
[2] În limba greacă pidalion (πηδάλιον) înseamnă „cârmă” (n. tr.).
[3] Culegere de canoane a Bisericii Ortodoxe, care conține canoanele apostolice, canoanele Sinoadelor ecumenice și locale și canoanele Părinților Bisericii, cu o scurtă tâlcuire. L-a alcătuit, în anul 1793, Sfântul Nicodim Aghioritul.
[4] Vezi nota de subsol 148 de la pag. 220.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos.
