Astăzi este praznic mare și trist, marcat printr-o zi de post. Nebunul de Irod a tăiat frumosul, leoninul Cap al Sfântului Ioan Botezătorul, închizând ochii celui care a văzut Cerurile deschizându-se peste Fiul Omului și gura care rostise: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel şi a rămas peste El” (Ioan 1, 32). Gura mărturisitoare în numele poporului care aștepta izbăvirea și ochii scrutători ai Cerurilor deschise au fost desființați pe vecie – asta credea atunci, în noaptea crimei, dezmățatul cuplu regal. Eroare totală! Căci, odată cu descăpățânarea profetului, alte mii de guri s-au deschis a mărturisire și alți mii de ochi au început să vadă realitatea cerească în Persoana Mântuitorului. Creștinii se treziseră la viață, sfidând tenebrele morții și arbitrariul puternicilor zilei. Nici regii nu-i mai speriau, nici iminența caznelor sau chiar a morții… Jertfa Înaintemergătorului a rupt zăgazurile fricii, căci dacă un neprihănit – ca Ioan – era dat morții de o adunătură de bețivi, în cursul unui banchet al protipendadei, înseamnă că lumea în care trăiau era strâmbă și nu merita să o respecți câtuși de puțin. Și ea trebuia schimbată din temelii…
La aflarea veștii, Hristos – ruda, prietenul și finul său celest – S-a întristat. Aceste „tristeți” ale Sale (Domnul plângând soarta Ierusalimului, sau când a fost primit cu ovații în Duminica Floriilor, tot El lăsat singur să se roage în grădina Ghetsimani) ne umplu și acum inima de jale. Să-L întristezi pe Domnul Vieții, tu vietate netrebnică și îndărătnică, înseamnă că ai depășit toate cadrele funcționării parteneriatului divino-uman. Atât Vechiul, dar mai ales Noul Legământ se bazau pe încredere, pe dragoste, pe solidaritate și ascultare. Și pe sinceritate! Or, asta este ceea ce Domnul ne cere mai întâi de toate: sinceritate. Sinceritate în relația directă cu El, sinceritate la spovedanie, sinceritate față de ceilalți. Iar la acest capitol avem un exemplu strălucit: Sfântul Ioan a excelat în sinceritate! A identificat răul fără tăgadă, a vorbit oamenilor direct, pe șleau și s-a smerit până la pământ în prezența Mântuitorului. Cu toți ucenicii Săi de față! Care „maestru” face un astfel de gest? Când lumea te adoră, te urmează, crede în învățăturile tale considerându-te mai presus de ceilalți (ca înțelepciune și viață morală), tu te faci mic și te „guduri” la picioarele unui Necunoscut. Ce lecție!
Paradoxală a fost toată viața terestră a lui Hristos, iar oamenii apropiați Lui s-au purtat de multe ori așa: paradoxal, de neînțeles, aiuritor pentru „cumințenia” lumii de atunci și pentru normele general admise și ferm respectate – vezi cele 614 norme ale Legii vechi! Însă din tot acest comportament „destabilizator” reieșea iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru făptura Sa, dar și răspunsul spectaculos al unor ucenici apropiați sau simpli trecători prin dreptul Său (samarineanca, ofițerul roman etc.). Cu toții s-au purtat atipic, nebunește am zice azi, pentru că întâlniseră, pentru prima oară, Iubirea deschisă total către ei, care nu le cerea nimic în schimb. În afară poate de un dram de iubire. Sau, dacă nici asta nu se putea, măcar puțintică recunoștință ca în cazul leproșilor vindecați. Atât.
Și acum spuneți și voi, văzând ce trăim cu toții în viața reală: e chiar atât de greu?
Răzvan Bucuroiu
Sursa: http://ziarullumina.ro
